Mai mulți critici care s-au ocupat îndeaproape de opera lui Mats Ek au observat că la începuturile carierei lui, deși nu mai era deja la modă conceperea baletelor fundamentale pe o poveste, Mats Ek a mers împotriva curentului care postula adevărul conformității coregrafiei este o artă non-narativă. În logica specificității artelor lucruri chiar stau așa. De ce ar trebui să povestim prin intermediul mișcărilor ceea ce este mult mai ușor de făcut, cu rezultate mult mai rapide și mai inteligibile prin harul povestirii; scrise sau rostite. Eu însumi, ca profesor, le explic chiar și acum studenților mei că dansul pune în ecuație mai degrabă conținuturi indicibile ale ființei, acele tensiuni și trăiri ale părților celei mai ascunse a  sufletului, pe care literatura n-ar putea să le surprindă decât forjând limbajele poetice la limită. Exemplul clasic pe care-l mai dau din când în când este cel al disciplinelor olimpice. Substituind celor șapte arte câte o disciplină atletică și presupunând că dansului i-ar reveni proba de o sută de metri plat, ne-am putea pune întrebarea legitimă de ce ar trebui ca dansul, special în această probă de viteză, să încerce să smulgă trofeele. celor specializați la săritura cu prăjina? Ce șanse ar putea avea un alergător fără prăjina să treacă peste o ștachetă plasată la înălțimea de patru metri?

​

În artă ca și în sport există reguli. Există însă și diferențe majore. Dacă în sport încălcarea regulilor este eliminatorie, în artă, uneori, subminarea lor este soluția integratoare a unei noi reguli. Unde sunt reguli sunt și excepții. Încălcând regula, Mats Ek a fost excepția; o excepție excepțională.

​

Dacă excepția a constat în cazul lui Mats Ek în aceea că, refuzând să meargă pe calea inovațiilor devenite aproape reguli de bun simț prin anii 70, excepționalismul său a constat în fapt că nu a folosit povestea în felul în care aceasta structura discursul coregrafic în secolul. al XIX-lea. Prima schimbare de strategie la Mats Ek a fost revizuirea critică a subiectelor clasice. Operarea unei hermeneutici la nivelul unor povești care păreau iremediabil stagnante, cantonate în universul infantil. Primul pas major a fost, așadar, acela de a reinterpreta suprafața tramelor epice arhicunoscute, indicând și tatonând straturi succesive ale lecturii. Nucleul magic, mirific, al poveștilor a fost astfel spart, bucățile lui putând fi rearanjate în puzzle-uri prin îmbinarea acestora ochiul putea vedea lumina noi, personaje noi, situații noi chiar dacă prinse în aceleași linii de forță gravitațională generate de nucleul inițial. Cu alte cuvinte „revoluția” lui Mats Ek nu este o Copernicană. El nu produce prin lucrările lui o schimbare majoră de paradigmă la nivelul convingerilor geocentrice. Dar, cu siguranță, Pământul, așa cum îl vede Mats Ek și care rămâne acolo unde l-au lăsat povestitorii dinaintea lui, nu mai este unul plat. La Mats Ek, deși un „geocentric”, putem vorbi de viziunea unei Terra Nova, de un sol care are profunzimi și pe care artistul le vizitează cu voluptatea unei „descensus ad inferos”.

​

Revenind la parabola alergătorului și a săritorului la înălțime, Mats Ek pare a fi un alergător, dar care, în decizia lui paradoxală de a concura la proba de sărituri, reușește sau spectaculoasă săritură în adâncimea subiectelor abordate, ignorând, cu geniu nebun, avertismentul că piscina este goală. Aici, în acest plonjeu inițiatic, Mats Ek găsește forța originară a rebotezării vechilor povești. Scriind pe suprafața apei – cum îi place să spună – el nu mai repetă totuși istorii de suprafață; lecturile lui sunt anagogice. Noi straturi ale lecturii se suprapun poveștilor infantile inițiale, așa cum, în timp, pe locul în ruină al unei vechi bazilici romane se înalță ulterior o catedrală, sortită și ea, conjunctural, să ajungă temporar moschee sau, poate, definitiv, un mall.

​

Dincolo de planul acesta al relecturării, al hermeneuticii literare – unde antecedentele similare sunt numeroase – descoperim ceea ce este pur și simplu Mats Ek; limbajul său. Am convingerea că nu reinterpretările sale, nu hermeneutica sa, nu gândirea sa regizorală – toate impecabile – fac unicitatea celui carea noi, azi, îi scrutăm profunzimile ci particularitatea, unicitatea limbajului său. Cum să definești indefinibil? Cum să definești un miros în interiorul unei lumi inodore? Cum să definești ceva fără sistem de referință? La acest capitol Mats Ek se dovedește o piatră tare; greu de descifrat. Dacă am luat în considerare o aserțiune a lui Goethe, cea mai conform căreia partea cea mai bună a unei literaturi este partea ei intraductibilă, atunci, pe cale de consecință logică, putem afirma că partea cea mai bună a operei lui Mats Ek stă în limbajul său. inclasabil.

Lăsând impresia că ne-a traduce povești, Mats Ek imagini impregnează opera cu cod vizuale subliminale, apărând și dispărând în fracțiuni de secundă pe corpul previzibil și recognoscibil al structurii unor baletului clasic, asemeni unor fulgurații electrostatice descriind trasee imprevizibile generatoare de sens. Dar care e sensul și cum pot căpăta sens fulgerele pe care le vedem pe cer? Aceste descarcări fulgurante ale stărilor emoționale ale personajelor sale – elaborate  parcă pentru a face și mai dificilă o formă aparentă de inscripție și părând a fi puse în construcția coregrafică de un capriciu al incongruenței voe, construiesc un supratext la poveștilor, care este, din punctul meu de vedere, o diafană și atotacoperitoare substanță autobiografică.

​

După ce așază șevaletul în „Terra ferma” a unei tradiții incontestabile, culorile cu care îi pictează Mats Ek peisajele, pot lua uneori turnuri de vescente, fosforice, dar ce impresionează la „tablourile” lui Mats Ek este în primul rând că , pe tot acest parcurs, previzibil la început și imprevizibil mai apoi, el impregnează pânzele cu un parfum indici, ca cel al eroului din filmul lui Tom Tywer, „Perfume”, scris de Andrew Birkin, dedus însă dintr-o esență total diferită. . Parfumul lui Mats Ek este extras din esențele tuturor incongruențelor trăite de el și care în finalul apoteotic al oricăreia din lucrările sale nu generează un deboș haotic ci o reordonare a principiilor vieții. Între oul alb din „Frumoasa din pădurea adormită” și oul negru din finalul aceluiași spectacol, Mats Ek este omul care a străbătut un drum cultural complet, la capătul fiecăruia a înțeles că la baza oricărei creații înalte trebuie să așezată, de fiecare dată, o formă. de rezolvare a negării negației și a găsirii punctului de conjuncție a opuselor, singura cale a eliberării sensului tensionat.

​

În contextul artei coregrafice contemporane, opera lui Mats Ek este o cardinală pentru că într-o lume a artei coregrafice care părea că-și va pierde steaua polară a sensului, el a repus-o pe cer la locul ei, odată cu importanța ei legată. de sens și de rolul imuabil al acestuia în orice alcătuire, de la cele cerești la cele pământești.                                                        

Cum spuneam, Mats Ek a făcut o călătorie culturală completă. Faptul că în zborul său sa folosit și de aripile tradiției, din care a făcut un aparat imersiv, capabil să străpungă și cerurile adâncimilor, îl scoate definitiv din orice comparație – improbabilă de altfel.  - cu un Nils Holgersson călătorind prin țara Suediei pe aripile unei... lebede muribunde.