Dansul contemporan și avatarurile sale

de
ANDREEA TANASESCU
Andreea Tanasescu.jpg
Titlul 6

Metamorfoze ale spatiului invizibil din noi - Despre corp

 

Sa scris, sa gândit, sa critic și analizat mult despre acest vehicul numit corp, micro-structură a unei mecanici profunde, universale, sau reflexie în oglindă a unei autonomii divine. Sa zis despre corp că ar fi: amestec fin al unor esențe superioare, dintr-o natură necunoscută, o bio-mecanică perfectă îmbinând legi nescrise, prilej de auto-cunoaștere. Cine descifrează fie doar și un aspect al corpului sau al corporalității lansează o ipoteză, prinde din zbor sau idee, se măsoară cu el însuși, dintr-o perspectivă nouă, pentru că, a avea un corp, înseamnă a avea acces la o lume și cel mai probabil, a fi pe scena infinită a vieții în propriul rol determinant și creator de substraturi simbolice.

Fie că ne gândim la corp din perspectiva ontologiei, a științei, a filozofiei, fie că am subiect sau obiect, corpul este real, consistent, dar și invizibil, iluzoriu, inconștient. Este prezent sau absent, ireal este cu noi sau împotriva noastră. Suntem în el, sau dincolo de el și mai mult decât el. Uneori îl uităm, însă aproape întotdeauna nu sunt cei care nu aduc permanent la realitatea corpului nostru, nu readuce în dimensiunea materială, acolo unde nu uităm emoțiile sinelui profund, pentru că nu am în realitate aparentă, exterioară, sau nu lăsăm purtați de organismul corpului. „social” de care suntem atât de legat printr-o interdependență stranie, dar logică. Așadar, trăim intens această permanentă stare de mișcare interioară, de joc între real și iluzoriu, între aici și dincolo.

În virtutea acestei inerții, pendulând între starea de obiectivare și subiectivitatea impresiilor noastre, relația cu corpul propriu este la fel de paradoxală ca și relația noastră cu lumea, sau cu spațiul din care provin. Corpul nu trăiește în întregime în realitatea exterioară în care ne formează, sau nu există forțăm pentru că este oglindire a unei minți interioare ce depășește realitatea fizică. Cu toate acestea, mentalul dorește cu tot dinadinsul să nu uităm universul interior în care să ne bucurăm de infinitatea ființei noastre și să nu ne referim la corp ca la un obiect sau ca la o limită a finităților noastre. Iluzia oglindirii lumii reflectă deci, o imagine statică și răsturnată a corpului nostru, lipsită de interioritate, de dimensiunea profundă, superioară, lipsită de relief.

Fugim adesea dinspre emoție înspre formează, dinspre conținut spre lipsa lui, fiindcă cultura materialistă nu vrea să blocați într-o dimensiune a frontierelor, a limitelor, a cutiilor. Și în această dimensiune, totul se măsoară, se divide, se recunoaște. În ce fel indefinit și subtil am putea deveni obiective în raport cu toate acestea, în raport cu propriul corp, făcând abstracție de lumea înșelătoare care nu predestinează de fapt poate unui fals, fiindcă se construiește din exterior spre interior și adesea deconstruind interiorul? 

Dar corpul poate deveni să poarte către invizibil, către impalpabil, irecognoscibil la o primă vedere, însă atât de prezent, o poartă dreptul pe care îl sesizăm atunci când corpul este pus în mișcare prin în. Cu alte cuvinte, mișcarea e mai ales interioară: deplasarea ideilor, transformarea emoțiilor, alunecarea gândurilor…Și dacă este așa, atunci nu putem întreba: relevă corpul dimensiuni invizibile, necuantificate de cuvânt, care însă devin vizibile în timpul dansului, a reprezentației însăși? Poate fi dansul unui instrument revelator de meta-realități, de interfețe simbolice ce se nasc în corp la contactul cu o energie superioară pe care o accesăm în mod inconștient în procesul de dialog al corp la corp, prin efort, în lipsa cuvântului, atunci când dansăm? Aceasta întrebarea pe care o lansăm și ipoteza care ne face să regândim coregrafia prin prisma acestei transmiteri inconștiente de ritualuri interioare, pulsații ancestrale, energii subtile ce au darul să reveleze în interpretul dansator, realități superioare ce țin de conștiință.

În dansul contemporan, corpul nu-și mai este suficient sieși, de multe ori nu-și mai aparține, sau nu mai aparține unei minți pragmatice capabile să-l ordoneze,

să-l cuprindă. În dansul contemporan, corpul se detașează de minte, se dizolvă, rămânând atașat unor puncte energetice care formează o coloană vertebrală de tip eteric. Thiscoloană vertebrală provine din însăși rădăcinile profunde ale energeticii noastre universale, ca o suprafață ce conectează gesturile materiale și imaterial-spirituale, conectează planul fizic, mental și toate planurile ideilor, conceptelor sau amprentele energetice, formate în urma reflexelor noastre de gândire.

Am putea să nu întrebăm: dacă corpul nostru scapă propriei noastre minți, în această realitate trăim, sau ce tip de realitate percepem cu simțurile noastre materiale? Sau de ce simțuri am nevoie pentru a le transcende pe acestea?!

Coregraful pare că se află permanent în căutarea unui răspuns, a unui echilibru obiectiv, între gândire și simțire, se află într-o permanentă stare de mobilitate între lumea reală și cea imaginară, reflectată de oglinda propriei subiectivități. Caută să refacă prin reflexelor, a percepțiilor, ori a simbolurilor transformate în iluzii materiale, identitatea pierdută a sinelui sau a lumii, pentru a recrea în timpul reprezentației, o versiune mai inteligibilă a omului.

Corpul minții, a conștiinței, a gândirii noastre, dimensiunea secretă a afectelor, este de fapt locul în arhivăm o cunoaștere. Și astfel, memoria impulsurilor interioare- murdare, bolnave sau curate, luminoase, revelatoare de sensuri superioare, se face scut ce nu apără de lume, de zbaterea și focul ei, dar nu și delimitează pentru că, prin prisma acestei cunoașteri, devenim și o limită a lumii, un capăt al ei.

Așadar, ne întrebăm: acest corp ne aparține, totuși? E oare corpul un instrument al lumii, sau al nostru propriu, sau locul în care am plasat butoanele noastre secrete prin care accesăm dinamicele de fond și forță ale unei conștiințe superioare, regeneratoare? Sau poate că însuși cuvântul „ne aparține”, nu este decât iluzia unei minți în conflict, în opoziție cu mintea creată care nu-și aparține, fiindcă dăruiește în permanență. Există oare două minți în noi la fel de vii: o minte care nu forțează să nu atingem limita punând bariere ființei noastre, bariere univoc recognoscibile și deci materiale și mintea creată, infinită, care nu ne aparține, echivocă dar căreia îi aparținem în mod firesc. ? Nu e oare corpul instrument al unei dinamici mai fine, mai evoluate, al unui organism superior spre care tindem inconștient prin mișcare?

This se separa între cele două minți, această diviziune menită să nu despartă de noi înșine, nu face să nu limităm la o cromatică binară, lipsită de profunzime multi-dimensională, nu conduce să credem că suntem corpul nostru, iar el însuși și doar unul, din materie, din carne și fluide. Și totuși ceva ne împinge mereu spre un alt nivel, spre un alt început, spre o altă dinamică de emoții și relații. Atunci când dansăm, pare că ne negăm corpul în ceea ce are acesta mai opac, dar de fapt, lăsăm în mod inconștient loc altor perspective ale cunoașterii, racordându-ne la însăși cunoașterea autentică ce nu străbate, din care și noi suntem un simplu segment. , dar un segment vital cunoașterii însăși.

Așadar, prin dans, și în mod particular prin dansul contemporan, corpul are acces la o cunoaștere, se racordează la energii și la realități subtile ce există în noi și dincolo de noi, realități ce devin vizibile în timpul dansului nostru. În dansul contemporan, corpul nu organizează doar o materie inertă, lipsită de coerență, ci organizează o minte productivă, creativă, capabilă să contureze sau infinitate de posibilități.  

 

 

Condiții

 

În loc să expunem complexitatea formulelor conținute de dansul contemporan, multitudinea experimentelor sale esențializate în permanente căutări și confruntări, în loc să nu grăbim să intrăm în teritoriile subversive și avangardiste pe care în contemporaneitatea cucerește clipă de clipă aproape cu lăcomie, sau să analizăm minunatele. sale construcții din ce în ce mai surprinzătoare- mari realizări ale dansului contemporan din acest secol, vom enumera limitările acestui domeniu, lipsurile dezarmante, condiționările. Doar înțelegându-i limitările îi vom înțelege specificitatea și frumusețea.

Coregrafia contemporană este un domeniu special și complex cu toate acestea împreună de factori multipli: mai întâi de factorul social-istoric. Dansul contemporan are nevoie de resurse pentru a exista și a se manifesta: financiare, umane, logistice, tehnice, etc…Dansul contemporan este de esență occidentală. Acest tip de artă provine și se menține în anumite zone de gândire ale societății occidentale, într-un context specific. Deși dansul contemporan se vrea cât mai deschis și apropiat de oameni, auto- generează un context particular, în care se auto-exprimă și se auto-definește, dar din păcate, tocmai această trăsătură îl face să se auto-izoleze. Într-o societate occidentală, care timp de școală și-a definit granițele, indivizii, a creat instituții care au susținut acest model de valori pe bază de definiții oferite din exterior către interior, dansul contemporan are voința de a se auto-gestiona și definit. din “interior”, adică pornind din interiorul micro-structurilor sale, a artiștilor care îl practică. Prin urmare, el fixează o poziție în raportul cu societatea, uneori se plasează frondă, face corp discordant față de context, se deconstruiește alteori, se re-programează rădăcinile identitare, se structurează cu care se întâlnesc perspectivele. Cu alte cuvinte devine atât de schimbător, uneori atât de voit revendicativ, ajunge să bulverseze, să șocheze și chiar să se îndepărteze de contextul pe care singurul produs.

Din acest punct de vedere, din dorința continuă de a-și defini, sau a-și nega reperele, în contextul contemporan proclamă existența unei identități proprii și mai mult decât atât, a unei personalități proprii. Datorită acestor permanente transformări și permutări, în contemporan este mai degrabă un produs paradoxal prin faptul că înglobează mai multe dimensiuni ale cunoașterii într-un singur gest artistic.

Se adresează unui anumit public și din acest punct de vedere, dar propune contextul selectează atent adresa, contextul sau contextul în care evoluează, interpretează redau dar și trăiesc. Așadar, am putea spune că între dansul contemporan și omul contemporan, există uneori sau corespondență. Dar dincolo de contextul social, simbolic sau filozofic, dansul contemporan este și limitat de anumiți factori obiectivi, și anume:

-Reprezentarea coregrafică, ea este mai totdeauna însăși de spațiu în care se derulează, de unghiul în care este poziționat spectatorul, de viziunea obținută. Aceasta, coregrafia contemporană a demonstrat-o din plin. Astăzi spectacolele coregrafice sunt realizate în cele mai ciudate spații: fabrici dezafectate, dormitoare, băi publice sau private, biblioteci și muzee, acoperișuri de bloc, piețe, parcuri, stații de metrou, apartamente, etc…Modul în care este construit spațiul, influențează desigur. construcție lucrări și mesajul. În ceea ce privește diversitatea spațiilor alese pentru în, coregrafii tind să redefinească anumite granițe conceptuale: „public/privat” prin inversarea lor. Astfel, cotidianul va aduce amprenta sa asupra reprezentatiei.

Pe de altă parte, misterul dansului va impregna spațiul comun al orașului, iar banalul binom arhitectural „spațiu- obiect” va căpăta o nouă identitate. Spațiul însuși, în cadrul reprezentației, va veni din obiect, subiect.

Iată că, inversarea noțiunilor, a granițelor, a categoriilor este o tendință actuală a dansului contemporan, transformarea genurilor, a sub-genurilor- o caracteristică nu doar a dansului, ce se dorește a fi liber de orice limitare dar și o caracteristică a omului contemporan. .

Dansul contemporan este mai apoi apoi, ca orice artă vizuală, de simțurile noastre, ale spectatorilor… Un orb spre exemplu, nu va putea vedea o piesa coregrafică, tot așa cum un surd nu va gusta o lucrare muzicală. Dar un orb s-ar putea impregna totuși de o anumită energie transmisă de interpretare în timpul reprezentației. Va fi însă suficient pentru a „citi” mesajul dansului? Se poate citi dansul și cu alte simțuri în afară de cel al văzului? Va avea în același impact asupra orbului, va transmite el aceleași emoții? (Îmi amintesc ca la un spectacol creat de mine, venise două reprezentații la rând, un domn care era orb. Îlream cum pășește cu grijă și cu emoție în spectatorii, ferindu-se de oameni cu rândul său alb. Nu cred că va mai reveni și a doua oară. Ceva la făcut să revină totuși…)

Dansul este de asemenea asemenea de mișcareași. Niciodată un coregraf ca Maurice Bejart (coregraf francez), sau ca William Forsithe (coregraf american) și încă mulți alții, pe care nu-i vom enumera, nu au lucrat cu interpretarea care suferă de un handicap fizic. (Știu însă coregrafi români și străini care au făcut-o cu succes, spre cinstea lor!). Sa încetățenit ideea că dansatorul trebuie să fie un individ sănătos, de regulă tânăr, puternic din punct de vedere fizic, apt pentru un efort de cele mai multe ori dificil, mergând până la extrem, până la limita epuizării fizice și mentale. Interpretul, dar și coregraful, se antrenează zilnic și trăiesc adesea în medii specifice și, din acest punct de vedere chiar exclusiviste, la care n-ar putea adera alte tipuri de oameni. Dorința de afirmare, de a realiza performanțele pentru a putea vorbi de o carieră în domeniu, pune la grea încercare rezistență fizică și mentală a unui artist, care-și începe antrenamentele încă din copilărie și le termină odată cu senectutea.

Selecția interpretărilor este una destul de durată pe toate continentele. Principalele calități căutate sunt experiența în domeniu, vârsta, aspectul fizic, sănătatea și nu în ultimul rând, impresia plăcută și expresivitate. Dar cum noțiunea: „expresivitate” conține și o mare doză de relativitate, adică e influențată de anumiți factori ce țin mai degrabă de educație, percepții, simț estetic, etc…selecția interpreților va fi și ea obligatoriu subiectivă. Și asta este cât se poate de firesc.

Așadar, interpretul trebuie să fie disponibil și să fie disponibil, e necesar ca să asigure cu trupul și cu mintea sa, buna desfășurare a demerului artistic, calitatea interpretării. Pe de alta parte, interpretul ar trebui să aibă o memorie excelentă a mișcărilor. Sunt indivizi care au o mai bună memorie muzicală, de exemplu, rețin lucrări orchestrale de mari dimensiuni, dar nu pot ține minte un calup de mișcări simple. Cum în nu există partitură, interpretul devine partitură vie a coregrafului.

Pe lângă toate acestea, interpretul va avea un excelent simț al coordonării, al comunicării, va fi capabil să lucreze în echipă, să se pună cu alte cuvinte, total la dispoziția echipei de proiect. Apoi va asuma partitura coregrafică în întregime, cu toate nuanțele și amănuntele intrinseci prescrise de coregraf, nu doar o va reda în cadrul reprezentației „live”. Va transmite prin intermediul ei- semnificații, emoții, va darui toată creativitatea sa de a interpreta pentru a da sensul și logica materialului artistic. Coregraful are nevoie de toate aceste aspecte pentru ca, cel puțin un prim nivel al reprezentației să funcționeze. Or, acestea sunt de fapt condiționări pe care, spre exemplu pictorul sau scriitorul nu le are.

Apoi există limitări coregrafului, legat mai întâi de însuși, de dispoziții sale emoțional-funcționale, de sănătate sa, de vârstă sau de experiență sa în domeniu…E limpede că un artist care nu se află în toate facultățile sale fizice sau mentale, nu va avea capacitatea de a crea lucrări coregrafice, de a-și manifesta plenar creativitatea. Pictorul Picasso a murit cu caietul de schițe în brațe. Picta în pat fiind grav bolnav. Un coregraf care n-ar mai putea să se miște, cu greu ar mai putea să coregrafieze și asta chiar dacă ar avea la îndemână alte mijloace, spre exemplu, cuvântul. El va putea dicta interpreta prin cuvânt ceea ce ar fi trebuit să le arate cu corpul. De altfel, mulți coregrafi contemporani recurg astăzi la aceasta, adică preferă să folosească cuvântul pentru a găsi o anumită calitate a mișcării, o anumită profunzime sau subtilitate a emoției.

Coregraful este limitat și de capacitatea lui de a comunica. Nu toți artiștii comunică la fel de bine cu mediul din jur, nu toți au șansa găsirii unor echipe de lucru adecvate.

În mod paradoxal, deși coregrafia se bazează în primul rând pe limbajul non-verbal, ea se auto-generează, se particularizează tot prin recursul la cuvânt- prin indicațiile verbale ce trebuie folosite cu justă măsură, cu un scop bine definit și să fie totodată. exact și pertinente.

Unui interpretă ceea ce îi cere să execute un traseu al unei mișcări, nu-i putea spune: „sări în cerc”! Va trebui să-i dai indicații clare de direcție, durată, viteză de execuție, coordonare, de calitate a mișcării. Vei folosi termeni desprinși din matematică, arhitectură, literatura, muzică, teatru, arte plastice, dacă trebuie. Îi vei arăta cum să-și proiecteze corpul în spațiu, îi vei vorbi despre intenția gestului și densitatea lui, despre claritate, îi vei da o durată, o traiectorie în spațiu, etc…Mai mult, unii artiști le cer interpretați să vină cu soluții. despre organizarea structurilor coregrafice. Așadar cuvântul este o parte cheie în dezvoltarea mecanismului coregrafic, atât în ceea ce privește macro-structura cât și în realizarea micro-structurilor.

Dar comunicare înseamnă mai mult și specialiști în acest domeniu știu că, prezența fizică a coregrafului trebuie să fie acompaniată de o prezență mental-energetică. Interpreții percep corpul, percep motivația coregrafului și au radare superioare prin care intuiesc calitatea ideilor, văd în spațiul mișcarea, uneori chiar mai înainte ca artistul coregraf să o exprime. Cu alte cuvinte, de multe ori între interpret și coregraf se instalează un soi de comunicare bazată pe alte resorturi: emoționale, intuitive. Atitudinea corporală, mentală a coregrafului, funcționează ca o rețea fină de semne care sunt reperate de către interpreta în mod conștient și inconștient. Interpretul caută orice semnal prin care să-și deslușească partitura, orice indiciu vizibil sau mai puțin vizibil, ca să lege astfel o conexiune cu sursa, cu artistul care a emis-o, dar și cu opera generată.

Coregrafia în general și cea contemporană în mod particular este limitată și de lipsa posibilităților de a notă dansul, în ciuda încercărilor realizate cu mult efort de-a lungul timpului. Mijlocul cel mai popular de a arhiva dansul este desigur video-ul însă, de cele mai multe ori, filmarea nu captează decât o finalitate, or dansul este rezultatul unui proces complex. Captarea pe video va pierde în totdeauna o parte importantă, partea ce ține tocmai de indicații verbale date pentru realizarea partiturii coregrafice și alte substraturi mai profunde. Reproducerea video va lăsa deoparte chestiuni ce țin de “agogică”, adică de totalitatea indicațiilor ce reglează expresivitatea actului artistic (“legato-urile”, creșterile în intensitate și/ sau descreșterile, accelerările sau răririle de tempo, etc). Cu alte cuvinte, semnul „plat” nu va reda complexitatea dimensiunilor ce sunt încorporate de simplă mișcare a corpului- ca cea mai mică unitate funcțională, semnul „plat” nu poate rezuma: coordonații particulare, direcția de execuție, viteza, caracterul, postura corpului. , intenția gestului, calitatea sa, respirația, etc. și acestea nu sunt câteva aspecte…Sunt mulți parametri de care trebuie să se țină cont concomitent și să încorporați într-o singură mișcare…poate tocmai de aceea mișcarea în sine este atât de complicat de notat.

Așadar, deși mișcarea este primul nostru mijloc de comunicare, ea tinde să-și formeze în cadrul dansului contemporan, de fiecare data, alt punct de reper, alt sistem lingvistic. Nici un coregraf nu va dori să se exprime la fel cu un altul, să folosească aceleași mișcări, cum nu ne exprimăm prin cuvânt. Mișcările nu au rolul cuvintelor și poate și de aici greutatea de a forma un mod și un cod de scriere a dansului. Coregraful construiește alte și alte noi limbaje corporale, din ce în mai complex, cu care desemnează alte context, alte situații. Prin urmare, poate cea mai dramatică condiționare a coregrafiei contemporane. Este un act de comunicare pe viu, se întâmplă acum, pe loc, în aceste situații, cu oameni vii, prezenți. Nimic nu e absent în dans, nimic nu poate înlocui acest prezent pe care îl îngrijesc coregrafii și-l doresc perpetuu dar….

Din acest punct de vedere dansul e ca “scrisul pe apă”, așa cum afirmă celebrul coregraf suedez “Mats Ek”. Dansul dispare odată cu deplasarea prezentului înspre viitor, cu alte cuvinte, reprezentația este un rezultat al prezentului și, din clipa următoare, devine trecut și va aparține veșnic acelui timp. Reluarea produsului va schimba mereu ceva în cadrul reprezentației. Niciodată corpul de azi nu rămâne același cu cel de ieri, niciodată ecourile indicațiilor verbale ale coregrafului nu se mențin la fel în timp, fiindcă memoria alterează o informație sau dimpotrivă, oferă o selecție a ei.

Mintea operează anumite anumite în funcție de noi influențe trăite de interpret. De aceea, de multe ori, odată cu dispariția coregrafului, dispare și cea mai vie reprezenta a operei sale, reluarea nu mai poate decât o copie a ceea ce odată a fost viu și proaspăt. Și totuși, ce poate fi mai frumos decât această perpetuă re-inventare a contextlor? Ce poate fi mai înălțător decât să scrii poeme pe apă, să sculptezi în vânt, să construiești cu focul, să meșterești cu sunete, să zbori cu aripi de ceară, cum spune titlul minunat lucrări coregrafice a lui Jiry Kylian -“Wings of wax” ? („Aripi de ceară”). Așa este și dansul contemporan și de aceea ne inspiră, ne place, ne incită, de aceea nu simțim liberi atunci când îl practicăm. Poate și pentru că știm că este la fel de efemer ca și viața noastră pe pământ. Sau poate că, în mod paradoxal, tocmai acest lucru nu amintește de măreția și durabilitatea spiritului în raport cu materie.

În secolul al XX-lea și al XXI-lea, dansul a vorbit despre oameni care pășesc cu tălpile goale în roua dimineții, a redate trupuri pictate de umbre, ne-a făcut să auzim corpurile îngropate în zăpadă, să vedem chipuri scăldate în nisip. și soare. Datorită lui am traversat lumi dezagregate de timp, am văzut oameni născându-se și oameni murind. Am căutat și am găsit prin mâinile goale ale interpretărilor de geniu, ploaia, lumina, adevărul. Dansul contemporan ne-a coborât în cele mai de temut tenebre ale infernului, apoi ne-a făcut să cred că am putut urma drumurile visului…și apoi…

pagina următoare
înapoi