Despre forma muzicală, forma gestuală și forma coregrafică



În dans, forma oscilează între predeterminarea temporală și structurală justificată de ființarea sa în timp apropiată de cea a muzicii și oscilațiile (mai mult sau mai puțin aleatoare) datorate proiecției spectaculare. Anumite elemente ținând de existența dansului ca artă scenică (avem în vedere datele actului interpretativ) scapă unei examinări de tip structuralist. Aceasta se dovedește utilă și accesibilă în analiza structurilor esențiale ale dansului, în timp ce implicațiile interpretării sunt analizabile mai degrabă cu ajutorul uneltelor oferite de fenomenologie. În spectacolul coregrafic, termenul de formă pare să-și impună mai mult ca oriunde semnificația spațială. Mișcarea este percepută în primul rând vizual. Chiar dacă durata este una din coordonatele esențiale ale gestului, timpul fiind implicat atât în producerea cât și în percepția mișcării, caracterul global și imediat, tipic fenomenelor vizuale se manifestă cu evidență.

O paralelă a formelor coregrafice cu cele muzicale se poate desena și este utilă analizei. Similitudinile sunet / gest vor fi însă mult mai mici decât în cazul microstructurilor sau al structurilor medii. Cauza este diferența dintre modul de existență în timp al muzicii – artă pur temporală - și cel al dansului - care se manifestă atât în timp cât și în spațiu. În muzică, permanența este evocată de repetițiile și revenirile structurilor sonore. În dans, revenirea ar provoca redundanța semnificației deja exprimate, căci caracterul vizual al acestei arte accentuează evidența reperelor. Ele sunt imposibil de receptat altfel decât prin repetare într-o artă temporală cum este muzica. În dans însă, repriza este evitată și nu întâmplător artele vizuale refuză arhetipul ABA – probabil cel mai frecventat al artei sonore. Semnificația spațială a unor structuri de tip hors-temps, de exemplu a celei tripartite sau a formei de rondo este revelatoare. Invocând, atât ca formă, cât și ca gen, unitatea originară a dansului și a muzicii, Rondo-ul (cea mai cunoscută formă cu refren) este una din construcțiile muzicale adoptate și menținute de arta coregrafică. Există mărturii asupra prezenței formei de Rondo în multe din “cântecele” sec. XV care îngemănau versul, muzica și dansul. Faptul că dansul cu același nume urmează traiectoria unui cerc, iar structura arhitectonică a Rondo-ului reprezintă fie cercul (ABACABA), fie spirala (ABACADAEA...) este departe de a fi fortuit. Allemanda, Couranta, Sarabanda, Giga sunt dansurile care au creat scheletul Suitei preclasice – gen fundamental al barocului muzical, precursor al Sonatei.

Dansuri precum precum Ciaconna și Passacaglia au dat numele unor binecunoscute forme muzicale de tip basso ostinato. Tema cu variațiuni este o altă formă muzicală pe care o redescoperim în dans însoțită de tehnica de tip variațional. Variația ornamentală de exemplu, este tipică în sărituri. Orice săritură de tip battu (așa numitele “baterii”) este practic o variație ornamentală a săriturii de bază. Variația de caracter este frecventă în zona dansului contemporan . Caracterul polifonic precumpănitor al arhitecturii coregrafice, pe de altă parte, necesitatea organizării dansului în spațiu au impus tehnicile variaționale de tip contrapunctic. Inversarea și Recurența au de aceea un statut favorizat de desfășurarea mișcării atât în timp cât și în spațiu. Dacă dansul academic utilizează un sistem fix de axe (inclusiv celebrele diagonale), organizarea în spațiu a coregrafiei moderne este mult mai rafinată, aptă de mai multă mobilitate. În afară de axele sus – jos / stânga – dreapta, o infinitate de alte axe utilizează și organizează spațiul scenic. Posibilitățile de variație prin tehnicile de tip polifonic sunt mai bogate și mai spectaculoase în dans. Mai puțin tipice sunt procedeele de augmentare sau diminuare, căci orice modificare a derulării în timp a unei mișcări (fie prin durata elementelor componente, fie prin viteza mișcării) îi poate afecta calitatea și sensul. Unele înlănțuiri de mișcări pot deveni imposibile, odată schimbat tempo-ul inițial.

Forma închisă a dominat multă vreme dansul; în sec. XX însă, muzica a sugerat coregrafiei tehnicile de tip aleator și formele deschise. Bazate pe o tehnică specială, în care continuitatea și fluiditatea, absența aproape totală a “pozelor” erau principalele caracteristici, coregrafiile Trishei Brown sunt un exemplu de formă deschisă în dans. Autoarea propune o “mișcare infinită” în care nici începutul și nici sfârșitul nu mai sunt detectabile; dansul este o unică frază, fără volutele punctelor culminante, în care tensiunile au mici variații, ondulând aproape imperceptibil discursul gestual. La rândul său, Merce Cunningham folosește în “Changing Steps” un sistem flexibil de organizare în spațiu și timp; numărul dansatorilor este de asemenea variabil, iar arhitectura lucrării are un caracter mozaicat în care s-a făcut o selecție (lucrarea propriu-zisă) cu caracter aleator - toate acestea indică o lucrare deschisă. Forma coregrafică are un caracter polifonic și de sinteză, ca și întregul mod de structurare al spectacolului de balet: ea este suprapunerea și modul de relaționare a formei gestuale cu cea muzicală, cu cea literară și cu cea plastică.

Forma gestuală descrie organizarea în timp și spațiu a mișcării conform legităților artistice specifice spectacolului coregrafic înlăuntrul căruia se desfășoară. Ea este determinată de desenul în spațiu și timp al mișcării conținute fie de o anumită secțiune a coregrafiei respective, fie de-a lungul întregului spectacol. Forma propriu-zisă, respectiv construcția spațial - temporală a întregii lucrări – corespunde cu ceea ce muzicologia acceptă prin termenul de formă muzicală. Ea conține atât derularea în timp (care poate să îmbrace de exemplu aspectul unui lied bipartit de tip AB) cât și cea în spațiu, indicând evoluția în perimetrul scenei. Există forme specific coregrafice. Așa sunt Variația sau Adagio-ul conținute de Pas de deux – gen specific clasicismului. În baletul academic, Variația apare ca o formă bine definită, preferând la nivel gestual schema AB+Coda sau ABC+Coda. Dansul contemporan desfășoară un evantai mult mai bogat al relațiilor sunet-mișcare, în care redundanța este evitată. Gestul și muzica se pot apropia în anumite cazuri până la o aproape perfectă omogenizare, dar cel mai adesea, ele sunt mai mult sau mai puțin depărtate, construind un contrast violent între structura și/sau sensul lor; ruptura se poate manifesta până la disoluția (fragmentară sau completă) elementului sonor. În coregrafia de azi nu există o formă gestuală sau coregrafică tipică; Variația și Adagio-ul supraviețuiesc sub forma unor momente solistice, respectiv de duet, în care concepția artistică generală, tehnica, organizarea în spațiu, relația dans –mimică – teatru – scenografie - lumini, modul de relaționare al interpreților, sunt diferite față de conceptul clasic.

Coregraful avantajează acum Expresia și mai ales Ideea, virtuozitatea fiind redusă la rolul unei simple unelte. În consecință, tendințele de exibiționism tehnic ale interpretului nu mai au cum să se manifeste, căci lipsește atât cadrul arhitectonic (concretizat în baletul academic de Codele Variațiilor), cât și încurajarea estetică. Spiritul contemporan a impus în toate domeniile artei primordialitatea Concepției. Noul – idol tutelar al curentelor moderne - este observat nu atât la nivelul invențiilor meșteșugărești, cât mai ales în zona Ideii pentru care tehnica este numai o premiză și o mijlocitoare. Acel “Uimește-mă!”, relevă o așteptare în primul rând la orizontul Spiritului. (Fragment din volumul “Relația sunet – mișcare în spectacolul coregrafic” - Editura Muzicală 2022)