top of page

 

 

 

 

 

 

OMEN – Un spectacol dedicativ

 

Mărturisesc că după mai multe experiențe neplăcute legate de ambiția mea de a mai investi curiozitate și speranță legate de evoluția/involuția scenei coregrafice bucureștene de nișă, am ezitat să mai ”sacrific” o seară pentru a mă duce la Linotip (un centru coregrafic independent care funcționează în sediul excelent renovat al fostei tipografii interbelice ”Universul” și ulterior al ziarului bucureștean ”Informația Bucureștiului”, unde poți vedea spectacole de balet contemporan în chiar sediul fostei secții de linotip a amintitei tipografii de unde derivă și numele atipic pentru un Centru dedicat spectacolelor de balet contemporan.

Dar ce bună e ambiția uneori! Insistența mea a fost răsplătită nu numai cu un spectacol superb dar și cu realimentarea speranței că totul nu este pierdut pentru scena coregrafică contemporană din București.

Spectacolul semnat de Arcadie Rusu, vechi de acum absolvent al Universității de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale din București, este un eseu coregrafic perfect izbutit prin care coregraful se apropie de personalitatea lui Constantin Brâncuși, nu din unghiul steril encomiastic al ”omagierii” operei marelui sculptor român ci din cel biografic indiscret, privindu-l pe autor nu din perspectiva exegezelor finale și a aurei lor de concluzii definitive legate de sensurile ultime ale operei marelui artist ci din colțul atelierului sculptorului, privit ca punct de intersectare a oamenilor vii care i-au trecut pragul, care i-au trecut prin viață sau prin viața cărora a trecut Brâncuși.

Și ce surpriză plăcută a fost să văd că un spectacol axat pe personalitatea unui artist care, deși mai degrabă neînțeles în România și devenit efigie a comerțului ieftin cu produse kitsch de la cele propagandistice (steme cu Coloana fără de sfârșit) la cele matrimoniale (Poarta sărutului) etc.  nu a debutat – cum mă așteptam – cu ceva proiecții cu ”Măiastra” sau cu vreun ”filmuleț” în care să-l vedem pe Brâncuși cum trage din țigară.

Nu. Spectacolul începe cu o baie sonoră, (muzica este semnată de Alexandru Suciu) uluitor de rafinat panoramată în spațiul Studioului, care te introduce într-o lume cu parfumuri românești indicibile, perfect dozate pentru a nu cădea în neaoșisme rebarbative, substanță sonoră ce se rarefiază treptat pentru a face loc unor sonorități din ce în ce mai subtile, perfect compatibile cu un joc de lumini ce dematerializează corpurile dansatorilor ce par a se condensa doar pentru a se pierde din nou în imaterial. Corpuri de lumină sau lumină care se corporalizează, acesta este preambulul, portalul prin intermediul căruia coregraful ne invită să pășim, indiscret, în lumea intimă a lui Brâncuși, ca niște ființe invizibile vizitând o lume a invizibilului pentru ochiul care nu știe să se dematerializeze neputând astfel vedea decât corpuri nu și trena lor imaterială dar persistentă în arhivele imaginarului. Da, Arcadie Rusu pare că ne invită prin acest artificiu al ”decorporalizării” spectatorului și al corporalizării unor scene din viața lui Brâncuși să privim ”prezentul” unor scene de viață prinse în capcana reversibilității timpului și restituite ochiului prin magia plurisemantică a gestului, a imaginilor născându-se și dizolvându-se într-un permanent ”sfumato” al unor lumini cinetice subtil gradate.

Așezați confortabil în fața acestui spectacol prosperian putem parcurge imaginativ, ajutați ingenios de mișcările dansatorilor Anda Stoian și George Pleșca,  întâlniri furtive ale lui Brâncuși cu domnișoare Pogany, apropieri tandre ale artistului de aura Mariei Tănase, momentele de tensiune prin care a trecut marele sculptor în încercarea lui de a sparge bariere ale formalului pentru a ajunge la esențele mult căutate și găsite în taina alchimică a transformării materiei în energie eliberată din material, în luminiscență și apoi, în final, în lumină pură.

Contrapunctul necesar în logica unui astfel de demers care și-ar fi epuizat rapid resursele îl face o actriță excepțională, Laura Gabriela Oana, punct de densitate maximă, de concretețe, eșantion material real și palpabil, opus universului investigat inițial de Arcadie Rusu, ea apărând în cadrul texturii diafane care pavează drumul nostru imaginar în intimitatea lui Brâncuși ca un precipitat dur, tangibil, șocant, credibil, și care, astfel rupe brutal călătoria spectrală a spectatorului și-l aduce brusc în ”realitatea” anilor trăitorului Brâncuși.

Laura Gabriela Oana ” se aude” cum ai auzi-o pe Maria Tănase dacă ți-ar cânta peste umăr. Trecerea de la imaginar la concret atinge prin jocul excepțional al actriței (care se și mișcă la fel de bine ca o dansatoare profesionistă) dimensiunile unui șoc, ale unui duș rece, ca o precipitare a corpului astral în cel fizic. O vezi și o auzi ”dureros” pentru că forța concreteței prezenței ei te rupe sfâșietor din planările înalt imaginative ale scenelor în care spectrul lui Brâncuși apare doar pentru a se volatiliza.

Spectacolul nu are (slavă Domnului) o tramă epică, dovadă că Arcadie Rusu a înțeles că dansul nu este o artă narativă ci, fundamental poetică, în sensul cel mai strict al etimologiei cuvântului grec: ποιεῖν (poiein) = a crea. Or, a crea nu poate să fie totuna cu a traduce, cu a transla resursele poveștii în substanța impermeabilă la epic a mișcării expresive.

”Omen” este un spectacol care îl plasează pe Brâncuși (așa cum o arată și semnificația titlului spectacolului) în categoria unor fenomene de care se leagă simbolic nașterea unor timpuri noi, a unei schimbări de paradigmă estetică, a apariției pe firmamentul artelor a unui veritabil geniu.

 

sergiu-anghel_edited.jpg

Sergiu Anghel

bilete-omen-linotip-1Uz_2x.webp
2.OMEN Grigore Popescu Ghergani.JPG
1. OMEN Grigore Popescu Ghergani .JPG
bottom of page