Coregrafia minimalistă. Lucinda Childs

de

     Sandra Elizabeth Mavhima  [1]

 

     

Aproape unanim, creația Lucindei Chils este caracterizată ca fiind minimalistă, deoarece tipul de mișcare din care este compusă coregrafia este restrâns la elemente esențiale: pași, legături de tipul ups, skips, întoarceri scurte, schimbări de direcție, toate executate în perechi sau în grupuri. de dansatori, folosește un procedeu de lucru pe care îl numește dubbeling. Deși acest tip de mișcare pare simplu la prima vedere, în realitate el implicată multă coordonare și un efort fizic susținut, fiind nevoie de rezistență mentală și fizică pentru a executa cu precizie mișcările impuse de coregrafă.         

În artă, termenul minimalist desemnează un curent care folosește un limbaj redus la elementele esențiale; în dans, el este utilizat pentru a descrie lucrări coregrafice construite pe baza unor mișcări simple, compuse din câțiva pași, dar care se dezvoltă, dând naște unele compoziții din ce în ce mai complicate. Creațiile minimaliste au drept caracteristică esențială claritatea structurii compoziției coregrafice. Lucrările coregrafice ale artiștilor influențați de curentul minimalist sunt ușor de identificat, deosebindu-se între ele prin tipul de mișcări folosite - firești, pedestre - și geometria simplificată.

În anii 1970, Childs a pășit de la arta conceptuală la minimalism, indu-și coregrafiile din pattern-uri (tipare/modele) repetitive și permutări, construiți pași de în simpli, dar recunoștibili, pentru a crea un fel de coregrafie celulară, cumulativă. , un fel de balet preistoric, așa cum la denumit criticul Arlene Croce [2] .

Ulterior, stabilind fundamentele stilului său de maturitate, care are originile în spectacolele anilor 1970, Childs se concentrează pe dezvoltarea unui stil coregrafic propriu: mișcări în timp și spațiu divizate în cadrul unor structuri matematice determinate, fără nici un alt element care să distragă sau. să solicite atenție, să înfrumusețeze sau să ascundă mișcările. Așa cum, mai târziu, avea să recunoască artistul, scopul său a fost acela de a construi o succesiune de schimbări aproape imperceptibile în decursul desfășurării dansului: „o frază și apoi alta se schimbă treptat, astfel că nu există un contrast puternic în mișcare. , ci unul foarte lin. Rezultatul este a cărei experiență în sensul de fapt, să rămâi într-un cadru foarte strict al conținutului, dar să experimentezi o multitudine de treceri în ceea ce privește timpul și spațiul” [3] .

Spre exemplu, Dance nr. 1 de Lucinda Childs este în mod cert o piesă minimalistă, un studiu despre mersul înainte și înapoi; însă spectacolul este departe de a fi plictisitor. Cei opt dansatori traversează scena în cuplu, ambii executând sărituri ușoare, unul dintre ei fiind poziționat în fața celuilalt. Plăcerea pe care o resimțim privind această lucrare este dată de observare a mo-dului în care autoarea variază acești pași de bază: săriturile devin mai ample și mai joase; câteodată dansatorii înclină corpurile; de asemenea, schimbă direcția. Uneori se mișcă de la dreapta la stânga, alteori merg de la stânga la dreapta, de exemplu, un cuplu mergând într-o direcție se intersectează din când în când cu traseul altui cuplu care se mută în direcția opusă.

Dansul nr. 2 este un singur compus din trei secțiuni, în care autoarea dansează în film, iar solista spectacolului interpretează pe scenă, aceeași coregrafie. Deși totul parte foarte simplu, în realitate lucrarea presupune un efort substanțial, atât fizic cât și mental.

În creația Lucindei Childs, lucrări precum Dance (1979) și Available Light (1983), creează un tipar în care dansatorii apar ca niște atomi, se învârt și creează structura mari, după modelul acelora cosmice. Efectul nu este unul dramatic, ci hipnotic.

Deși program cu anii 1980, Childs și-a amplificat mijloacele tehnice utilizate în creațiile sale coregrafice utilizând poantele, lărgindu-și opțiunile tematice și modelele compoziționale, chintesența calităților a rămas aceleași: prezentare simplă și complexitate a construcției, interes pentru descoperirea tiparelor, atenția concentrată. pe formează, claritate.

În toată creația a Lucindei Chils, Dancența o piesă fundamentală, un adevărat moment de cotitură în dansul modern, fiind considerată a fi manifestul minimalismului abstract în dans. Însă la momentul prezentării acestei lucrări în anul 1979, a fost întâmpinată cu multă reținere și chiar ostilitate de critici și de public, mulți dintre spectatori au plecat în timpul spectacolului. La teatrul Champs – Élysées publicul a afirmat că acesta nu era în, iar la Academia de Muzică din Brooklyn, dansatorii au fost chiar loviți cu obiectele aruncate din public. Abia după 30 de ani, publicul sa lăsat cucerit de spectacolul Dance și de viziunea autoarei despre un spațiu al mișcării și energiei pure. În cele din urmă, Dance a fost recunoscut ca fiind una dintre marile lucrări coregrafice ale secolului XX.

În anul 2009 revenirea triumfală a spectacolului a avut impactul unei adevărate revelații. Cu un titlul ce anunța clar tema coregrafică, Dance fusese menit să pună în discuție chiar natura dansului, în forma sa cea mai pură, prin înlăturarea completă a influențelor intrigii narative, a factorilor de natură.  natură psihologicăsau a expresivității. În cadrul Bienalei de la Veneția din anul 2017, cu ocazia acordării premiului Leul de Aur pentru întreaga carieră, lucrare de dans și totodată film - Dance este prezentată ca fiind opera fundamentală a creat Lucindei Childs, descrisă astfel: ”Dance (1979) este o piatrăde hotar în arta coregrafiei pure, fără nici o altă referință decât la ea însăși, cu propria ei esență, este o sărbătoare a potențialului infinit generativ la mișcării. Asocierea cu Philip Glass [4] , cu partitura sa cristalină, și cu Sol LeWitt [5] , pentru imaginile video angajate într-un dialog pe scenă cu dansatorii, dublați ca număr și filmați din unghiuri diferite – inițiale aceleași - este în egală măsură. potrivită și substanțială. Derularea repetițiilor și variațiilor, născut din aceeași celulă- mamă, este echilibrată și împărtășită într-o atmosferă limpede ca un cristal. Pașii de bază sunt simpli, sărituri și întoarceri, în traiectorii diagonale, arcuri, cercuri, care se dezvoltă mișcări din ce în ce mai complexe, controlate fizic și mental. Efectul vizual este o fluctuație atemporală și lipsită de orice efort” [6] .

Dacă ne imaginăm că Dance a fost interpretat într-o perioadă când coregrafie precum Martha Graham și Twyla Tharp [7] foloseau orchestra și teatrul muzical drept model de exprimare, atunci putem înțelege impactul ideilor promovate de Childs. În timp ce narativul și emoția erau puse în lucrările lui Graham și Tharp, dansatorii lui Childs păreau lipsiți de orice sentimente.  Totuși coregrafa construită și momente de ironie vizuală, când dansatorii se opreau abrupt sau o anumită combinație de mișcări nu se mai repetă, Astfel, mișcările limitate ale lui Childs permit infinite posibilități în spațiul care înconjura dansatorii, tehnica și forma fiind unite într-un motorism. , într-o mișcare constantă. Astfel, mișcările imaginate de coregrafă se dezvoltă în tăcere. Este de reținut că, anterior spectacolului Dance, Lucinda Childs era un coregraf ce lucra în absența muzicii.

Descoperind frumusetețea simplității muzicii compuse de Philip Glass, Childs a dezvoltat o dezvoltare pe care să-l folosească pe care a folosit-o toate creațiile sale ulterioare: a analizat cu atenție structurală și a creat un tipar coregrafic paralel care, așa cum însăși va spune mai târziu, sare. peste partitură astfel ca dansul săfie acordat muzicii - „deasupra, dedesubt și împrejur”. [8]

Procedeul poveștii lineare, abstractizarea formulelor fusese testată înaintea sa, însă Lucinda Childs face un pas mai departe folosit defapt repetiția ca o sursă primordială ce dinamizează discursul.

Pentru a colabora complet cu Childs, Philip Glass a propus ca pentru realizarea decorurilor spectacolului să fie invitat sculptorul Sol LeWitt, artist și teoretician. Problema cu care Childs și LeWitt s-au confruntat a fost legată de modul în care decorul urma a fi integrat, astfel încât să nu diminueze complexitatea vizuală a coregrafiei. LeWitt, cunoscut pentru lucrările sale minimaliste, a îmbinat imagini ale dansatorilor pentru a crea un adevărat film, care se derula concomitent cu dansatorii care evoluează pe scenă. Rezultatul a fost incitant: dansatorii din trecut, proiectati intr-un spatiu bidimensinal, dansau in acelasi timp cu cei de pe scena, care se deplasau intr-un spatiu tridimensional; filmul alb - negru, juxtapus peste luminile de multe ori colorate ale spectacolului, crea, în mod constant, contraste, accentuând efectul aproape hipnotic al mișcărilor imaginate de Childs.

Dance este așadar rezultatul artistic dintre dansul creat de Chils, proiecțiile lui Sol LeWitt și muzica lui Philip Glass, însă a fost considerat și o realizare cinematografică, un film în adevăratul sens al cuvântului.

Sa vorbit despre senzația de plutire, de euforie cosmică pe care o crează spectacolul Dance, despre misterul lucrărilor lui Childs care, deși minimaliste, reușesc să depășească orizontul experienței și realității și să transmită spectatorilor această stare. Artista este de părere că ceea ce induce aceste senzații este exact natura acestor tipare geometrice impersonale.

Childs vorbește despre muzica lui Glass ca fiind profund spirituală. Spectatorul, spune ea, „este luat prin muzicii, încetul cu încetul, din ce mai departe, undeva în afara propriei identități. Și aceasta este realizat într-un mod simplu subtile, datorită unor tranzi ale variațiilor, care să devină câteodată din ce mai lungi și sunt dezvoltate în moduri diferite, așa cum spectatorul are impresia că se întoarce acolo unde a mai fost, dar dăseama. că a fost purtat undeva, ca într-o călătorie” [9] .

Efectul mișcărilor concepute de Childs dau naștere unei situații paradoxale: în timp ce nu pare a se schimba - vocabularul fizic fiind același pe tot nimic spectacolului, pașii sunt vioi și neschimbați, în realitate totul se modifică. În final dansatorii se găsesc pe diagonala opusă celei din care unde au plecat, se sincronizează în același tipar spațial numai pentru al și-l împărți din nou.

Una dintre plăcerile profunde pe care aceste dansuri o creează aceea de a urmări cum dansatorii ajung să se sincronizeze, în timp ce mai multe tipare se suprapun brusc. Explicația acestui fapt constă în aceea că artistul a folosit în alegerea modelelor, principii ale logicii matematice, pornind de la ceea ce numește a fi plăcerea pe care o simțim când întâlnim abstracțiile propriilor noastre proporții vitruviene.

Când Childs a început să creeze utilizarea tipare sau unități modulare de mișcare și-a dat seama că există un univers de posibilități care se deschide. Deși redus la minimum, materialul coregrafic părea a nu se epuiza, mai degrabă, părea a se multiplica. După cum ea însăși afirma, oricare dintre aceste dansuri de 10 minute se putea desfășura, de fapt, pe trei sau mai multe ore, dacă ar fi folosit toate posibilitățile. A selectat posibilități, dar într-un cadru extrem de riguros. Este de remarcat faptul că repetiția – manifestată prin tipare, pași, ritmuri, a ajutat la popularizarea așa numitei muzici minimaliste; de fapt, coregrafii i-au ajutat pe compozitori precum Steve Reich și Philip Glass să devină mult mai vizibile decât erau inițiale. Repetiția, ca mijloc de îmbogățire al limbajului coregrafic folosită de Childs ca o semnătură mai degrabă decât instrument -  a făcut parte din în mod constant în ultimii 30 - 40 ani.

Iată ce spune coregrafa „M-am luptat - și mă refer la cei din generația mea - să arătam că dansul este prin el însuși un lucru frumos … poate fi format în sine, ca o formă abstractă, și să ramană experiență a mișcării și o experiență umană […]. Chiar și atunci când am dansat în tăcere, am considerat coregrafia mea ca fiind muzicală, deoarece implică precizie a timpilor, frazării și ritmului”. [10] .

„Dansul pur al Lucindei Childs sugerează că inima și mintea sa locuiesc într-o zonă a cerului. Dar picioarele ei sunt categoric pe pământ” [11] . „În poziționările, inversiunile, repetările și frazele imaginative, care se dezvoltă prin creșteri ale detaliilor, dansatorii crează o fascinație strălucitoare, permițând publicului să se concentreze pe măreția mișcării în cadrul contextului spațiului, lumină și muzică.” [12]

 

 

 

 

Bibliografie/filmografie/URL

 

  • Croce, Arlene -Scriind în întuneric, dansând în The New Yorker: An Arlene Croce Reader, ed. Datele catalogului în publicație ale Bibliotecii Congresului, Croce Arlene, 2000, carte electronică

  • Copii,  Lucinda- interviu cu Eric Franck (videorecording), Collection Lucinda Childs, 1978

  • Lichtveld, Manon - Lucinda Childs' Dance, film documentar, producător Beat the Duch,           co-producător NPS, 2010, URL: https://vimeo.com/82139427

 

[1]              Sandra Elizabeth Mavhima - coregraf, director artistic al Asociației Secția de Coregrafie și lect. univ. dr. la Universitatea Națională de Arte ”George Enescu” Iași, Secția Coregrafie

[2]             Croce, Arlene - Scriind în întuneric, dansând în The New Yorker: An Arlene Croce Reader, ed. Datele catalogului în publicație ale Bibliotecii Congresului, Croce Arlene, 2000, carte electronică

[3]             Lucinda Childs - interviu cu Eric Franck (videorecording), 1978, Collection Lucinda Childs

[4]             Glass, Philip – n.1937 – compozitor american

[5]             LeWitt, Solomon – 1928-2007 – artist american

[6]             http://www.labiennale.org/en/dance/2017/dance-2017-programme/lucinda-childs-dance, URL

[7]             Tharp, Twyla – n.1941 – scriitoare, dansatoare și coregrafă americană

[8]             Extras din film documentar Lucinda Childs' Dance, producător Beat the Duch, co-producător NPS, 2010, URL: https://vimeo.com/82139427

[9]             Kriegsman, Alan M., The Washington Post, 1981, oct. 25 –

  https://www.washingtonpost.com/archive/lifestyle/style/1981/10/25/the-chiseled-audacity-of-lucinda-childs/3a93bad1-2a48-4154-a52e-9b7cdb89ee99/?utm_term=.e92f18cd

[10]            Extras din Postscriptum, film documentar de Patrick Bensard, 2010

[11]            Dunning, Jennifer – New York Times, 1987, 16 mai - https://www.nytimes.com/1987/05/16/arts/dance-race-and-rise-on-lucinda-childs-bill.html

[12]            Fanger, Iris - Revista de dans, 2000. - https://www.questia.com/magazine/1G1-65862879/lucinda-childs-and-parcours

Sandra Mavhima.jpg