Speculații pe așa-zisa temă a unei arhitecturi dansante și vibrante

​

de

​

​

​

​

​

Arh. Mihai V Popa [1]

 

 

Începuturi. Fascinația omului pentru propriul corp, natură și cosmologie

           

 

Timp de milenii am fost martorii unei evoluții și transformări spectaculoase în domeniul arhitecturii, acest domeniu vast de activitate s-a deschis, treptat, până la deplinătate, unor posibilități și abordări mereu noi. Prin acestea, arhitectura și-a creat o apropiere personală de celelalte științe, precum și față de preocupările culturale ale umanității.

            Arhitectura s-a nascut, la începuturi, din materiale primitive - pământ, apă, lumină și aer. A fost, mai întâi, un act născut din de necesitate. O chestiune de supraviețuire și persistență. Gravitațională și simplistă, arhitectura vernaculară și-a găsit loc, de la început, în centrul fenomenelor naturale și universale. Printre primele mărturii vii ale creativității și sensibiltății omului sunt binecunoscutele reprezentări rupestre - cum sumt cele din peșterile de la Lascaux, Leang Bulu Sipong sau Altamira. Sunt imagini care fascinează prin frumusețea primitivă și expresivă, prin care au fost ilustrate creaturile și fenomenele înconjurătoare. Ca și cum acestea erau deopotrivă ceva sacru și ceva profan.

            Curiozitatea și fascinația pentru formă, textură și mișcare l-au determinat pe om să reprezinte cât mai fidel ceea ce observa în jur. Coarnele cerbului și cele ale bizonului erau elemente aparținând naturii și nu omului... De ce omul nu are asemenea accesorii bizare și misterioase ? - putea fi una dintre întrebările ce răscoleau mintea omului primitiv.

Fascinația omului pentru propriul său corp, în relație cu ceea ce era în mediul său de viață a creat expresii nebănuite de frumusețe arhetipală. Alături de vigoarea și forța fizică cu care îsi încorda arcul la vânătoare, omul începea să simtă fertilitatea ascunsă a gândurilor și acțiunilor sale...

            Dezvoltând o înclinație spre frumos și divin, omul primitiv a construit idoli de pămînt și lemn, apoi figurine expresive - prin prelucrarea metalelor, ilustrând zei și creaturi misterioase. În principiu - orice altceva decât uneltele și obiectele necesare traiului...

Omul a început să (re)compună în și din materie, propria sa imagine - raportată la tot ceea ce se descoperea treptat în ochii săi - grația feminină, siluete de animale și păsări, fenomene naturale, zeități - spirite și autorități înalte și nevăzute. Artistul preistoric a cuprins cu ochiul său critic cam tot ce se găsea împrejurul său - de la turmele de cerbi sau bizoni, până la întregimea bolții cerești și jocul aștrilor - însuși Paradisul. Si omul era, totodată, înăuntrul și înafara lumii,

după dorință și întâmplare.

 

 

 

Cu timpul, a ieșit complet la lumină, din confortul, ignoranța și întunecimea peșterii... Inteligența umană a căpătat pluralism - prin comunicare și limbaj, în contextul unei diversități fertile de idei și gesturi. Omul a tratat chestiunea diversității ca pe un dat, ca pe ceva ce ar urma să fie criticat, înțeles, apoi stăpânit și însușit... Prin urmare, gândirea și gestul creativ au devenit și un act colectiv.

            Aceste paradoxuri existențiale, ce țineau de interacțiunea dintre lumea exterioară și interioară, i-au îndemnat pe semenii noștrii i-au inspirat să-și construiască o viață, apoi o societate și, în cele din urmă, o tradiție de gândire sau acțiune. Printre aceste tradiții se numără, în egală măsură, dansul și arhitectura, care au în comun statutul de arte universal recunoscute.

 

 

 

Atitudini critice, în sondarea legăturii dintre arhitectură și celelalte domenii

 

           

Însuși Universul este un amestec misterios de dans și arhitectură. Relația dintre cele două este intrinsecă. Se poate departaja cu greu ce anume este dans și ce e arhitectură, în structura  Universului. Doar omul a putut, în spiritul său critic, așa cum i-a stat mereu în fire, să îndrăznească să departajeze între toate domeniile sale de activitate și cunoaștere - pentru a le putea studia atent și a le îmbogăți mereu. Așa au apărut raporturi sau disocieri între diversele domenii de interes.

            Un bun exemplu interesant ar fi faptul că arhitectura și ingineria structurală au ajuns, de pildă, a nu mai fi unul și același domeniu, astăzi, nu mai constituie un act simultan de intervenție sau creație. Întrucât, prin formare și specializare, cele două s-au disociat, în scopul studiului unor aspecte separate ale edificiilor. Conflictul arhitect-inginer nu este unul foarte vechi, totuși1. El a apărut în secolul XX, în perioada Art-Nouveau, atunci când descoperirea structurilor metalice de fontă și oțel, de mare deschidere, l-au lăsat pe arhitectul beaux-artist, preocupat de decorarea și înflorirea fațadelor, fără obiectul muncii. Asta, spre satisfacția inginerului structurist, care a intrat în centrul atenției ca un titan al progresului societății. Istoria a adus în atenția publicului ceva similar cu o schismă - doi specialiști certându-se sau dezbătând între formă și concept versus performanța structurală și siguranța utilizatorului...Iar procesul de a proiecta s-a transformat într-o manipulare de macaz între două linii de gîndire, în scopul performanței structurale, a robusteții construcției și a siguranței utilizatorului... În aceasta dispută a câștigat, cel puțin pentru o vreme, inginerul - iar arhitectul și-a descoperit întreaga abordare masacrată, în termeni pragmatici. Termenii disocierii sunt mereu pragmatici... Comunitatea arhitecturală a fost nevoită să se adapteze și să-și reocupe locul în societate, după dizolvarea aproape iremediabilă a relației cu ingineria și, în cele din urmă - disocierea domeniului său creativ de domeniul structurilor civile. Printr-un compromis istoric, arhitectura  a fost nevoită să găsească modalități noi de expresie, în scopul supraviețuirii profesiei, și într-un context social dificil (revoluția industrială și marile creșteri demografice).

Cu timpul, arhitecții s-au lepădat de postura (devenită ingrată) a creatorului total și au acordat respectul cuvenit ingineriei, care începea să fie privită ca un partener de lucru de încredere, în locul unui inamic. În zilele noastre, relația dintre cele două domenii s-a mai reconciliat, prin specificul școlilor de arhitectură, care au în programă și subiecte de studiu eminamente tehnice[2]. Acesta a fost un exemplu sumar al legăturii bazate pe compromis dintre munca de concept și studiul practic și pragmatic al soluției structurale. Iar acest compromis este unul de dimensiuni istorice și se reflectă în toate domeniile de interes.

            Creșterea și continua specializare a societății, în contextul evoluției tehnologice, este, probabil responsabilă pentru alte două importante tendințe ale lumii. Adică - replicarea culturii se produce prin două atitudini opuse - cea de a disemina sau disocia și cea de a încrucișa sau combina. A disocia presupune a căuta diferențe sau aduce în lumină ceva diferit - noutatea, iar a combina înseamnă a găsi apropieri sau elemente comune. Prima atitudine este relativ negativistă, dar fertilă, într-un sens original - modern și inovator - prin însăși ilustrarea nevoii de progres. A doua, în general pozitivă, cu tendințe atât futuriste, cât și retrospective, de multe ori zeflemiste și fals contextualiste - ilustrează deseori o nostalgie a trecutului pusă în scenă într-o formă contemporană sau modernă. Gestul dublu de a privi spre trecut și viitor poate fi distructiv, în cel mai filozofic sens cu putință, prin autoreplicarea la nesfârșit a ideilor.

            Exemplul cel mai plauzibil pentru cea de-a doua tendință descrisă mai sus este atitudinea critică și superficială a postmodernismului - vizavi de modernism și clasicism. Orientarea generală a postmodernismului este înspre încrucișări ale ideilor până la o plafonare ideatică. Fapt ce a generat, nu doar în cadrul arhitecturii, ci al artei, în general un conflict intern. Avantajul temporal retrospectiv nu a putut fi o scuză, îndeajuns de bună, pentru plafonarea evidentă a gandirii postmoderniste, după o vreme destul de scurtă. Postmodernismul, prin colajele sale perverse și subliminale, a devenit cea mai feroce armă în mâna capitalismului - îndreptată împotriva societății, pervertindu-se astfel.

            Pe de altă parte - tot din postmodernism s-a desprins curentul deconstructivist - care a manifestat o atenție specială pentru dimensiunea temporală a arhitecturii, dincolo de cea formală. La o primă vedere, deconstructivismul are multe în comun cu suprarealismul (într-o abordare retrospectivă) prin descompunerea spațiilor în cadre temporale, deși, la deconstructiviști,  forma nu este întrutotul armonioasă, ea urmând unui proces de transformare care nu conduce neapărat spre un sens constructiv sau ocult. Deconstructiviștii lucrează de multe ori în sensul descompunerii și golirii de sens. Simultan, deconstructivismul se situează la un pol opus constructivismului, prin lipsa de preocupare pentru gravitație sau tectonică și prin negarea aspectului constructiv bine închegat. Construcțiile deconstructiviste propun spații generate de explozii sau implozii, suprapuneri conceptuale, forme fără fond, fals contextualism.

            Cu toate acestea, mintea creativă a specialiștilor sau artiștilor din diversele domenii, a escaladat dilema dualismului1 (obiect-subiect, forma-funcțiune, trecut-viitor, nostalgie-progres,), găsind, mereu, modalități noi de a crea raporturi și legături nebănuite - prin creativitate și spontaneitate - înainte de toate. De a readuce în prim plan ideea simplă că totul are legătură cu tot, fără a face din asta neapărat un act pur și dur, pe de o parte, sau o simplă asociere formală și critică, pe de altă parte. În miezul acestei dileme dualiste s-ar putea poziționa, în sens reconciliator, fie, evoluția tehnologică, fie elementele filozofice inovatoare care apar în cadrul societății, sau tema ecologiei și conservarii resurselor. Toate acestea pot fi sursă tripartită de noutate iar cele mai inovatoare descoperiri și atitudini critice, sunt și cele care produc schimbări majore în toate domeniile de interes. Suntem martorii vii ai acestor aspecte.

            Demersul nostru nu se vrea a fi nici unul purist, nici unul zeflemist, ci unul profund intuitiv și speculativ, în sens pozitiv. Am observat cu toții că oricine poate să danseze, în felul său personal... iar - vizavi de arhitectură - că oricine poate avea păreri...

            Abordarea folosită în continuare nu va fi una de tip sincron - diacron (în cel mai general sens), ci mai degrabă una, vădit, subiectivă și selectivă. Scopul este acela de a îndrepta atenția publicului spre legăturile nebănuite dintre cele două arte, arhitectura și dansul dar și spre ilustrarea unor exemple sugestive care susțin demersul.

 

 

Dansul ritualic și arhitectura vernaculară, situate pe același eșafodaj...

 

            La începuturi, omul avea tendința de a asocia dansul cu ritualul. Ritualurile tribale se desfășurau, de obicei, în cadrul comunității, în jurul unui foc sacru. Dansatorul își acoperea goliciunea cu straie croite din bogăția îndestulătoare a naturii - piei de animal, fustițe din frunze, măști cu coarne și dinți probabil, sub influența unor licori magice, rostind diverse incantații sau formule pentru bogăție, fertilitate sau provocări pentru zei, inamici și spiritele înconjurătoare ale naturii. Focul era de obicei așezat în mijlocul scenei, iar dansatorii îl înconjurau, schimonosindu-se în fel și chip. Mijlocul sau centrul - locul sacru unde spiritul comunității întâlnea spiritul universal - era de obicei centrul așezării sau vatra. Conceptul a fost larg răspândit și îl întâlnim inclusiv în zilele noastre, în structura așezărilor rurale.

            În această lume, nu chiar atât de indepărtată, în jurul acestui centru energetic sau spiritual se închega însăși așezarea - sătucul, cu colibele construite primitiv din nuiele, paie, stuf și pămant sau alte mijloace locale. Construcțiile aveau o dispunere circulară, concentrică sau nu, în jurul acestui vid - în jurul focului ritualic. Iar vatra simboliza sufletul animator și motivator al societății arhetipale. În unele zone din Africa, structura așezărilor era modulară și fractalică, constituită pe un plan central, concentric sau în spirală, iar colibele deveneau o expresie încremenită a jocului bolții cerești, pe principiul as above, so below.

            Această structură poate fi regăsită și azi în micile sate tradiționale ce se mai păstrează în unele comunități africane. O parte din oamenii de știință au susținut și argumentat că Africa este leagănul civilizației1. O serie de descoperiri arheologice au confirmat asta. Modulele de locuit din aceste așezări au fost construite și dispuse instinctiv, vernacular, fără să conțină o structură de bază cum se întâmplă astăzi. În sufletul arhitectului necunoscut - tradiția vernaculară - ocupa  un loc important. Tradiția s-a inspirat din jocul misterios al Universului, punând în centrul comunității, pe același eșafodaj spiritual, simultan, dansul și arhitectura. Se poate spune că aceste civilizații erau niște civilizații centrale sau centrate... prin axul compozițional central - axis mundi - interesul comunității convergea către un centru absolut, iar interesul era axat spiritual pe ceea ce se situează deasupra a tot.

            Elementul compozițional - cercul, exprimând plinătatea, curgerea și ouroborosul poate fi întâlnit și în cadrul binecunoscutei tradiții a tribului Ubuntu, unde tinerii comunității se adună în grupuri și formează un cerc ritualic, la o scară mai mică, așezându-se unii lângă ceilalți, cu picioarele orientate radial spre un centru imaginar. Aici, aceștia sunt încurajați să își povestească pățaniile și problemele, sau pot spune o poveste pentru ceilalți. Principiul filofozic după care funcționează ritualul este I am because we are. Aceste comunități sunt extrem de solidare și își pun baza pe un nucleu spiritual și filozofic ce încurajează deschiderea sufletească și absența vanității. Fiecare membru este conștient că nu este nimic mai mult decât o parte vie dintr-un întreg, iar acest întreg sensibil depinde de fiecare.

 

 

Focul sacru din centrul casei și axis mundi la Frank Lloyd Wright

 

            Prezența focului sacru a existat în centrul arhitecturii și preocupărilor proactivului și longevivului arhitect și, simultan, inginer - americanul de origine irlandeză Frank Lloyd Wright. Acesta a compus foarte multe din casele sale pe principiul unui plan central, cu o dezvoltare multidirecțională a traveilor și perspective interioare la un punct, direcționate perpendicular pe zonele cu peisaje spectaculoase, spărgând, astfel conceptul de cutie și spațiu static2. La Wright fluxul energetic se scurge prin axul central cu rol de axis mundi. Stilul său a suferit unele transformări, curățându-se, treptat, de unele detalii specifice Art Nouveau, spre o expresie modernă și mult mai dinamică, cum e cea pe care o întâlnim, spre finalul carierei sale, în arhitectura Muzeului Guggenheim din New York. Arhitectul a creat, aici, un spațiu unitar - prin atriumul central, luminat zenital, al muzeului, și dispunerea radiar concentrică a  rampelor elicoidale de circulație perimetrală, sub forma unei promenade arhitecturale. Acest tip de spațiu, exersat de Wright și în alte proiecte de-ale sale, pe lângă faptul că a adus ceva cu adevărat nou în arhitectură, a inspirat și o serie de alți arhitecți, care s-au inspirat, mai târziu, din filozofia și creația sa. Wright a dat posterității o arhitectura dansantă și vibrantă. Lumina care coboară prin atriumul central creează o oarecare atmosferă și energie, benefice în explorarea galeriei de artă și conservarea exponatelor. Muzeul Guggenheim este o îmbinare totală de arte și discipline.

            Prin neobosita sa muncă, Wright a pus bazele unei mișcări arhitecturale naționale în Statele Unite, și a creat o școală de arhitectură extrem de influentă bazată pe apropierea între natură, tradiție și meșteșuguri. O parte din discipolii sai, dar și alte nume care s-au inspirat din arhitectura sa, au influențat într-un mod spectaculos și iremediabil arhitectura modernă și contemporană și au ajutat la a crea această legătură între arhitectură și alte modalități de exprimare artistică. Școala de la Taliesin era constituită pe un principiu similar cu societățile arhetipale, tradiționaliste, și a fost privită de unii critici ca fiind o comunitate agrariano-artistică, care lucra și crea pentru propriul său interes și comfort. Această societate era similară cu cea europeană de la Bauhaus sau, cu societatea Arcosanti, care promovau o abordare multidisciplinară a profesiei de arhitect și un sincretism al artelor.

            Contemporană cu modernismul european, școala americană de arhitectură, a dat naștere, pe linia Taliesin, sau prin popularizarea propriei filozofii la nivel național, unui curent modern de inspirație organică. Discipolii acestor principii au lucrat cu sârg și dedicație pentru a crea ceva nou și inedit. Arhitectura avea la bază principii filozofice clare de adaptare la context, dezvoltare compozițională și spațialitate. Prin ceea ce însuși Wright a afirmat, arhitectura trebuia să aibe un spirit, un motivator ascuns... Binecunoscutul dicton forma urmează funcțiunea a evoluat treptat înspre o mai cuprinzătoare formulă - forma este funcțiune. Asta a permis arhitecturii să justifice mai bine raportul dintre formă și funcție, între care nu există nicidecum o relație de subordonare. Prin spargerea cutiei și unificarea arhitecturii cu mediul (spațiu continuu), exact așa cum omul primitiv a ieșit din peștera propriilor sale anxietăți și a început să înțeleagă ce se întâmplă în jurul său, școala organică americană fondată de Wright a creat un cadru fertil de lucru, prin care forma și expresia au câștigat, în fața abordării strict funcționaliste, un teritoriu de îndelungi și inedite experimente. Din aceste experimente au rezultat construcții și spații continue și fluide, cum sunt în proiectele realizate ale lui John Lautner, Charles Haertling, Bart Prince, sau Robert Oshatz.

           

Arhitectura si celelalte arte

 

            Ca un studiu de caz, în această zonă amintim casele lui John Lautner1 care s-au bucurat de o notorietate ieșită din comun. Aplecarea lui Lautner spre ideea de a crea spații vii, continue, fluide și de a exploata la maxim cadrul natural și perspectiva au dat roade. Deși acesta nu era un desenator extraordinar, așa cum posteritatea îl descrie, avea un talent imaginativ înăscut. El însuși a afirmat că arhitectura ar trebui să aibă un spirit al ei (cum însuși maestrul său de la Taliesin sugera), să fie o artă pe deplin. Prin tehnica cinematografică și promenada arhitecturală, concept inițiat și tratat anterior și de celebrul Le Corbusier, într-o manieră mai primitivă și sub aspectul unui modernism pur și dur. Casele și spațiile lui Lautner au ceva topologic, cosmopolit, dar extrem de rafinat, în sens organic - fac parte din cadru și sunt însuși cadrul, se contopesc cu situl și potențează calitățile sitului. Între arhitectură și sit este o uniune spirituală.

            Aceste locuințe, amplasate în California, zona L.A. - un mediu artistic bogat și fertil - au fost atît de apreciate de public, încît aceasta a permis utilizarea lor ca adevărate platouri de filmare pentru scene hollywoodiene de acțiune, amor și dans. A fost posibil ca arhitectura, în sine, să joace un rol în aceste pelicule, prin prezența sa, și să fie mai mult decât un cadru propriu-zis al acțiunii.

            Pereții curbi, suprafețele vitrate largi, promenada, spațiul liber și fluid, perspectivele spectaculoase și integrarea perfectă în cadrul natural au devenit un personaj în sine. Spațiile ample și semi-deschise au putut fi utilizate pentru scene în care actorii se luptau, dansau, făceau dragoste sau explorau meditativ peisajul.

            Ideea de a creea din arhitectură un actor, mai mult decât un element scenografic, a fost amplu utilizată în filmele de la Hollywood, iar unele dintre acestea prezintă scene de coregrafie spectaculoase, unde nu mai știm exact ce loc ocupă arhitectura, dacă este o simplă scenă, un element scenografic sau chiar un partener de dans. Dintre aceste case - actor de pelicule sau videoclipuri muzicale - amintim Elrod Residence, Reiner Residence, Garcia residence, Shaffer Residence, Arango residence, The Chemosphere, și altele, incluse în filme ca James Bond, Body Double, Digilis, A single man, bandits, Charlie's Angels, The Big Lebowski, Twilight, Playing God, Less than zero și o serie de videoclipuri aparținând unor muzicieni ca Tracie Spencer, Snoop Dog, etc.

            Într-unul din episoadele seriei James Bond, Sean Connery, care interpretează rolul principal, explorează casa Reiner (1962), într-o mișcare scenică apropiată de baletul clasic. Acesta parcurge spațiile casei, intrigat și curios, accesînd, treptat și misterios, tot parcursul spre camera de zi, unde este așteptat de prezența senzuală a unei siluete feminine poziționate nevinovat într-unul din fotolii. Surpriza disimulată a observării prezenței personajului masculin este exprimată de întoarcerea aparent grăbită și mirată a femeii, care se rotește grațios în confortabilul fotoliu.

            O altă scenă de film, cu puternic iz coregrafic, prezintă întâlnirea și îmbrățișarea protagoniștilor pe promenada casei Garcia (1962). Aceștia explorează tactil și explorează prin mișcare toate elementele arhitecturale care le ies în cale, culminând cu utilizarea balustradei casei de scară dinspre terasă și îmbrățisarea pasională exprimată ludic, prin ridicarea partenerei și o serie de piruete proiectate pe tabloul pitoresc și natural al perspectivei.

În ambele exemple - arhitectura face posibilă ilustrarea coregrafică și de mare finețe a unor gesturi mundane. Elementul tripartit care transformă calitativ gesturile actorilor este cadrul special creat prin designul perfect integrat formal și funcțional în sit. Există o îmbinare spirituală între forma și funcțiunea arhitecturii, între cadru și personaj, între personaje, în sine, iar aceste legături formează laolaltă un întreg.  

            Din categoria arhitecților care au fost re-iterați prin film se numără Frank Lloyd Wright, Charles Haertling, Paul Rudolph, Ieoh Ming Pei, Antoine Predock, John Portman și alți exponenți ai arhitecturii moderne, metaboliste sau brutaliste. În speță, arhitecți care au contestat prin demersul lor dualismul în arhitectură și au abordat lucrurile într-un mod tripartit, unde, între formă și funcțiune a fost posibilă, fie o intercalare, fie o uniune de ordin spiritual, bazată pe principii tripartite, cum au fost elementele metaboliste, organice, simboliste, brutaliste, etc.

            În Gattaca, film ce utilizează, ca elemente scenografice, construcții proiectate de Frank Lloyd Wright sau Antoine Predock, apare laitmotivul scării elicoidale (ca obiect de decor), iar acesta devine axul simbolic central al filmului. Scara exprimă ideea unui ADN corupt, ideea de traumă personală și neputință, pe care Jude Law, o îmbracă în rolul său. Într-una dintre scene, actorul escaladează, simbolic, spirala de ADN, târându-se fortuit și dramatic, de la bază și până la capatul acestui obiect arhitectural, redus, prin design-ul modern, la o suplețe filiformă, imaterială. Jocul scenic este intens precum un dans neputincios și agonizant. Unul dintre momentele culminante ale peliculei, exprimat prin agonia personajului interpretat de Law, transmite o puternică sugestie de a privi către superficialitatea societății și culturii actuale, bazate pe mult promovata selecție naturală fizică - unde ADN-ul devine, simbolic, noua cruce pe care o poartă fiecare.

            Motivul scării elicoidale apare și în alte pelicule de succes, filme care îmbină diverse forme artistice și de exprimare. În particular - My Fair Lady, cu Audrey Hepburn și Rex Harrison, un muzical de succes realizat in 1964, premiat și cu o serie de Oscaruri. Motivul scării elicoidale, este similar cu cel din Gattacca, simbolizând descendența nobilă, echilibrul, autoritatea, accesul la cunoaștere (prin relația cu biblioteca suspendată) al personajului principal - profesorul specialist în fonetică Henry Higgins. Decorul arhitectural creat special pentru peliculă constă în crearea unui desăvârșit și foarte bine închegat microunivers urban, de la începutul secolului XX din Anglia - cu arhitectura, interioarele și mobilierul specific. Arhitectura se îmbină armonios cu celelalte arte precum coregrafia și muzica, creând o spectaculoasă și emoționantă operetă cu iz comico-romantic. Alte exemple similare pentru re-iterarea scării elicoidale care merită menționate sunt The Fountainhead (1949 - după Ayn Rand) - unde scara simbolizează inovația, modernitatea, succesul profesional și aprecierea comunitară, sau The Architect (2006) - cu o tentă umoristică, de pastișă, simbolizând nesiguranța, prin absența parapetului și expunerea utilizatorului, în contextul unor scene conflictuale.

            În concluzie, elementul arhitectural este de fiecare dată altfel pus în valoare prin elemente de tip filozofic, sau prin însăși culoarea, mimica și gestica personajelor - care confirmă conceptual poziția și rolul scenic al obiectului.

 

Elemente dinamice și scenografice în absența unei conștiințe de sine

           

            Un exemplu particular în arhitectura religioasă îl ocupă lăcașurile de cult și construcțiile civile din perioada barocă italiană, unde mari maeștri ca Bernini și Borromini1 au introdus la nivel planimetric și în compoziția fațadelor elemente dinamice. După o perioadă în care ordinea clasică a fost restudiată în societatea renascentistă, prin proporții și criterii compoziționale care prezentau o echidistanță și o rigoare geometrică simplă, ludicul și dansul și-au făcut loc în concepția arhitecturală și spațială. Uneori, într-o formă mai sobră, alteori sub forme antropomorfe sau monstruase, teatrale, exagerate, mai ales în perioada de senilitate a curentului baroc, pe care unii îl privesc ca fiind o simplă extensie a perioadei renascentiste. Această exagerare, acest dramatism, au apărut, totuși, pe fundalul unei frustrări artistice, fiindcă renașterea s-a preocupat de aspecte clasice, practice, funcționaliste, inginerești, principii foarte clare și matematice în zona arhitecturii. Poate fi eronat punctul de vedere că pregătirea pluridisciplinară a așa-zișilor arhitecți ai vremii, de sculptori sau pictori a constituit o cauzalitate pentru o arhitectură mai spectaculoasă sau mai aproape de spiritul artistic, întrucât, și în perioadele anterioare marii maeștri aveau talente multiple (vezi Da Vinci). Iar această schimbare a fost una binevenită, temporar, fiindcă a animat spațiul urban și expresia arhitecturii, inclusiv la nivel spațial și planimetric, dând arhitecturii un aer mai viu și oarecum cosmopolit. Arhitecții din perioada barocă au reciclat și au prelucrat elemente clasice sau renascentiste din dorința de a aduce spectaculosul în atenția unei contemporaneități blazate care se construia pe principii renascentiste. O parte dintre aceștia au excelat și sub aspect ingineresc, însă contribuția lor este mai degrabă una formală și spațială. Se consideră, deci, că barocul nu a avut o conștiință de sine, tocmai sub acest aspect pragmatic. Contextul istoric este cel care a favorizat creativitatea inițiatorilor curentului baroc, fără ca aceștia să revendice o anumită orientare stilistică – orientare ce le-a fost atribuită retrospectiv, mult mai târziu.

            Printre elementele marcante care au dinamizat arhitectura din perioada barocului se numără inovațiile la nivel planimetric și spațial, fațade tridimensionale, puternic reliefate prin curbă și contracurbă, inclusiv la nivelul spațiilor de cult, studierea și manipularea perspectivelor, elemente de scenografie în spațiul urban (obeliscuri, fântâni, sculpturi și figuri antropomorfe și animalice cu trăsături exagerate și caraghioase) sau spațiul interior (case de scară, portaluri, culoare și atriumuri).

Dar ce are în comun dansul cu toate acestea ? Simplu, dansul uzează de aceleași efecte artistice și compoziționale, în special dansul modern, care a preluat din baroc aceste elemente inovatoare ce țin de dramatism, prezență scenică și mișcare, curba și contracurba, manipularea perspectivei, ascensiunea și coborârea. Surpriza utilizatorului sau vizitatorului unei astfel de construcții, curiozitatea sau uimirea sa, în sens arhitectural, pot fi comparate cu surpriza publicului în fața unei opere coregrafice, operă care se folosește de metode similare.

            Printre capodoperele barocului care aduc noutate și dinamism se remarcă edificiul bisericesc San Carlo ale Quatro Fontane a lui Francesco Borromini, unde forma cornișei este curgătoare, proeminentă, dramatică - prin curbă și contracurbă, iar nișele cu statuetele sfinților părinți introduc vidul în masa fațadei într-o manieră modernă, înainte de vreme (principiul introducerii masei în vid este specific arhitecturii clasice romane). Proeminența și tridimenionalitatea fațadei și compoziția sa verticală, sunt elementele care apropie arhitectura de dans sau, și mai bine - de ideea de scenetă, operă dramatică sau operetă. Aici, exteriorul dă impresia că ar căuta să exprime câte ceva din interior, prin gestul creator extrovertit și persuasiv, deși, geniul lui Borromini a creat un interior discret, intim. Există o antiteză față de ceea ce arhitectul italian a reușit să creeze în interiorul de la San Giovanni di Laterano, unde acesta nu a avut un cuvânt de spus și în privința exteriorului, care era prestabilit, ocupându-se exclusiv de amenajarea spațiului interior. Cuvintele de ordine sunt aici - exuberanța, crescendo-ul, atenția obsesivă pentru detaliu și geometrie.

            Spațiile de trecere sau spațiile intermediare au fost o prioritate în arhitectura din perioada barocă. Perspectiva care părea a fi un dat, la Brunelleschi, devine subiect de manipulare pentru arhitecți ca Borromini, care era genial și ca inginer și maestru constructor, pe lângă sensibila sa apropiere de spațiu și formă. La Palazzo Spada, coridorul de acces spre curtea interioară și spre miezul spiritual al edificiului se apropie de o scenă de balet unde perspectiva la un punct este accelerată prin convergență și scară, iar coloanele ce străjuiesc accesul conduc ritmic și dinamic privirea și accederea spre un element sculptural poziționat central în vid.

            Introducerea vidului în masă și re-dimensionarea vidului prin perspectivă controlată și mișcare sau ascensiune elicoidală (casele de scară) aduc arhitectura aproape de dans, în perioada barocă, alături de elemente de scenografie și obiecte poziționate atent în vidul spațial, care anunță scenic - ceva ce are să se întâmple. La Pallazzo Barberini și la Sant'Ivo alla Sapienza, același Borromini și-a adus contribuția specială la spațiile intermediare cum sunt casa de scară și, respectiv, curtea interioară, marcate de perspectiva accelerată la un punct și o mișcare ascensională, utilizând modalități de expresie neo-clasică prin colonetele îngemănate care străjuiesc spațiile.

            În baroc putem aminti, ca exemple, și obiectele ritualice interioare, cum este Baldachinul lui Bernini de la Sf. Petru, Roma - care utilizează, de această dată, o mișcare spiralată mai evidentă, prin unduirea sculpturală și tridimensională a colonetelor perimetrale. Acestea se aseamănă geometric cu arhitectura minaretelor sau, turlele de la Curtea de Argeș - ca exemplu autohton. Poziția centrală a baldachinului în spațiul interior, ca un axis mundi, și această mișcare și unduire subtilă leagă interiorul de bolta cerească, realizând un transfer de energie între micro și macro scară. Arhitectura are un rol eminamente simbolic și spiritual.

            Reușitele barocului au fost preluate, studiate, re-iterate sau prelucrate, mult mai târziu, de alte curente și stiluri arhitecturale cum sunt, cronologic - art-nouveau, art-deco, modernismul expresionist sau constructivist, metabolismul, arhitectura organică americană, brutalismul, post-modernismul, deconstructivismul, structuralismul, arhitectura kinetică și arhitectura contemporană, care au utilizat, pe alocuri, modalități de expresie similară.

 

 

 

Art Nouveau, Art Deco și hainele cele noi ale împăratului

 

            Art Nouveau a adus, prin grija excesivă pentru detalii și dezvoltarea industriilor de materiale (amintim elementele din fontă), o slăbiciune pentru formă și mișcare. A se înțelege - o idee de mișcare naturală și grațioasă, siluete simplificate până la o suplețe esențială, filiformă - exact așa cum dansul și coregrafia și-au propus mereu. Aici pot fi amintiți arhitecți ca Hector Guimard, Victor Horta și Antoni Gaudi care au contribuit, pe plan european, la sincretismul arhitecturii cu celelalte arte. Lovitura de bici, grija pentru curbă și contracurbă, fațadele dansante, animate, care prezintă forme vegetale sau antropomorfe în gesturi naturale și încremenite, simbolizând sursa, spectacolul și dramatismul vieții, sau pagini de istorie locală. Acest tip de arhitectură de tip expresionist a fost dus mai departe prin munca arhitecților moderniști cum au fost Rudolph Steiner și Erich Mendelson, sau, mai târziu, austriacul Friedensreich Hundertwasser, americanul de origine finlandeză Eero Saarinen, și alții care au utilizat expresia mișcării în construcții iconice și anecdotice sau expresii coloristice până la limita kitsch-ului. Legătura dintre culoare și textură a devenit, la rândul ei, un centru de interes, care a apropiat spectaculos și într-un mod expresionist arhitectura de alte arte. Haina nouă pe care a căpătat-o arhitectura s-a apropiat, după secole întregi de goliciune și puritate conceptuală, de exuberanța și coloristica scenografică a unei opere dramatice la care orașul ia parte nemijlocit.

           

 

Dancing House (Building) - un gest culturalo-politic

 

            Prima construcție din lume care a fost prezentată exclusiv tridimensional și nu fizic, ci digital, a rezultat din fructuoasa colaborare dintre americanul Frank Gehry și cehul de origine iugoslavă Vlado Milunic, care au dezvoltat un concept arhitectural unic în proiectul de succes Dancing House (Casa care dansează) din Praga. Demersul a venit să clarifice atât o problemă arhitecturală, cât și una politică. Situl, distrus de bombardamentele americane din al doilea război mondial, a creat premizele unui remake istoric, a unei clarificări și al unui act pacificator, dar de această dată de dimensiuni culturale, între SUA și Cehia. Prin de-constructivism, s-a re-construit o pace, cel puțin culturală. Astfel arhitectura a căpătat și o dimensiune politică. Însă acest aspect contează, mai puțin, avînd în vedere că rezultatul demersului creativ este unul artistic, extrem de apreciat sau dezbătut de critica arhitecturii.

            Dancing Building1 recreează imaginea unui cuplu care dansează tango, iar arhitectura a speculat pozitiv și creativ datele de context cultural. Aici vorbim de reinterpretarea formei și fațadelor construcțiilor existente, în mare parte construcții monobloc, alipite la calcan, care creeau fronturi continue și închideau cvartalele urbane, dar și elemente arhitecturale preluate din jur (elemente de fațadă, volumetrie și scară, raport plin-gol, obiective culturale proeminente din zonă). Exercițiul de fals contextualism, a mers într-atît de departe și a speculat toate aceste elemente de temă arhitecturală, fără a diminua din expresia inovatoare a designului. Volumul clădirii tipice, care ar fi ocupat un colț sau o intersecție de străzi care delimitau un cvartal, a ieșit în evidență nu doar prin avantajul expunerii pe două laturi / fațade și tridimensionalitate, ci mai ales prin gestul sculptural al dansului tradus într-o compoziție antropomorfă compusă din două corpuri, unul plin, solid, și unul semi-transparent. Adică, elementul masculin, care era partea de plin - prin fațada continuă, asemeni unui costum texturat, croit din pereții cu goluri distorsionate dispuse aparent haotic, formând un urban fabric, tipic lui Gehry, și elementul feminin, care era partea goală, compusă dintr-o fațadă complet vitrată - un perete cortină cu dublă curbură, care îmbracă forma suplă și feminină a multitudinii de stâlpi din beton armat care compuneau structura semi-aparentă, înghețând mișcarea dansatoarei care își lipește pieptul și fruntea de partener, într-un gest de apropiere, senzual și pasional. Iar partea plină vine cumva să acopere și să protejeze goliciunea zonei vitrate, ca un ecran frust și masiv. Zona vitrată se aseamănă unei rochii de dans, semitransparente, care pune în evidență picioarele suple și grațioase ale dansatoarei, surprinse în cadre de mișcare de-construite și suprapuse, subliniind frumusețea și sensibilitatea feminină. Se poate spune că aici dansul a fost sufletul arhitecturii.

            Aceasta este doar una dintre construcțiile proiectate de Gehry, care a avut un succes fulminant prin metoda sa unică de a proiecta, ce implică un proces creativ intuitiv, bazat pe o multitudine de schițe și modele provizorii, care apoi trec prin filtrul unui soft performant de proiectare, ce oferă soluția tehnică de modelare și punere în operă a conceptului. Dincolo de partea tehnică, succesul arhitecturii lui Gehry provine și din abordarea deconstructivistă, care speculează la maxim gestul, mișcarea, curgerea și le suprapune într-o serie de frame-uri atent selectate. Dintre arhitecții care au abordat această tehnică de creație și prezentare a propriilor proiecte se numără și Bjalke Ingels (BIG), Zaha Hadid, OMA, Morphosis, Jean Nouvel. Această practică de arhitectură se bazează de multe ori pe o armată de ingineri, modelatori și programatori care fac posibilă implementarea unor concepte care, aparent, sunt imposibil de pus în practică.

 

Contemporaneitate și digitalism

 

            Evoluția tehnologică din ultimii 20-30 ani a făcut posibilă libertatea de exprimare absolută a arhitecților, care nu s-au mai cramponat de bariera tehnică, iar limbajul de exprimare a devenit unul cosmopolit, internațional, predominant formalist și conceptualist.

            Din exemplele similare recente, de factură internaționalistă, amintim Absolute Towers (Canada), opera celor de la MAD Studio, o dezvoltare imobiliară constând în două turnuri gemene cu fațade cortină de formă curbă, care au fost dezvoltate după silueta celebrei Marylin Monroe. Aparența lor dă impresia unei fuste mulate pe corp, inspirată din celebrele ținute ale vremii, purtate de celebra actriță și cântăreață americană. Turnurile constau în apartamente de locuințe la înălțime, iar apropierea de Monroe nu pare a avea aici vreo legătură profundă cu locul, gestul fiind unul strict formal, trădând un interes al arhitectului pentru frumos și senzual, ce a înlocuit aici forma clasică, ordinară și seacă a unei locuințe colective obișnuite. Totuși, gestul este profund capitalist, postmodernist, iar dincolo de formalism, specific mai degrabă arhitecturii internaționaliste.

            Introducerea elementelor kinetice în arhitectură datează din perioada medievală, iar mai târziu, acestea au fost re-studiate în perioada Bauhaus, și destul de recent, prin căutarea posibilității tehnice de umbrire sau de filtrare a luminii la nivelul fațadelor de sticlă sau prin integrarea tehnologiei în fațadele clădirii (parasolare, fațade foto-sensibile, fațade media, fațade inteligente care răspund la stimuli exteriori). Arhitectura acestor clădiri poate fi spectaculoasă și poate părea vie, mișcarea fiind aici o realitate și nu o simplă colecție de diapozitive, ca la de-constructiviști. Adesea, aceste concepte revoluționare au fost prezentate în cadrul expozițiilor internaționale, prin pavilioanele naționale, în cadrul cărora arhitecții au prezentat ultimele și cele mai de succes realizări în domeniu.

Cel mai elocvent exemplu pentru apropierea acestui tip de construcții de arta dansului sunt conceptele dezvoltate de arhitectul David Fischer, fondatorul Dynamic Architecture1, care a surprins lumea prin proiectul Rotating Tower, un turn kinetic, auto-rotativ, bazat pe elemente modulare, care sunt atașate unui nucleu solid, iar acestea execută o mișcare sincron, în diverse configurații, bazate pe un soft computerizat. Proiectul lui Fischer vine să completeze sau să re-valorifice un concept ceva mai vechi, implementat, într-o formă mai primitivă de arhitectul japonez de orientare metabolistă Kisho Kurokava, la Tokio în concepția Turnul Nakagin, proiectul unui hotel din capsule, dedicat oamenilor de afaceri și vizitatorilor de scurtă durată.

            Această ahitectură care răspunde la stimuli externi (lumină, căldură, umiditate, etc.) asemeni unui organism viu a fost mai întâi studiată de metaboliști, apoi, odată cu progresul tehnicii, de arhitecții care au îmbrățișat minimalismul sau conceptualismul high-tech, precum Toyo Ito, sau Jean Nouvel. Ito a reiterat în Mediateca din Sendai, o construcție cu rol cultural, introducerea vidului în masă, prin golurile lăsate în centrul structurii reticulate, care traverseaza spațiul interior ca niște vortexuri, sau niște viduri care re-unifică și țin într-o aparentă levitație planșeele clădirii, într-un mod similar în care dansatorul își menține partenera într-o poziție grea, sfidând gravitația. Fațada de tip cortină este minimalistă, semitransparentă, iar imaginea similară unei scene de dans este vizibilă pe timpul nopții și pusă în valoare de lumină.

            Printre cele mai recente și interesante exemple de arhitectură kinetică amintim Ballet Mechanique de Manuel Herz, un imobil de locuințe cu fațade dinamice, panouri de tip parasolar sau de tip compartimentare, care fac construcția să pară o balerină ce execută mișcări grațioase, lasând să se vadă câte puțin din intimitatea caselor. Alte exemple inedite ar fi Tehran Townhouse de Nextofiice, instalația Light and Movement (Lumină și Mișcare) - Hohe Strasse (Koln) de Otto Piene, Quadrant House (Polonia) de Robert Konyeczny. Toate aceste proiecte, contribuie la legătura dintre arhitectură și mișcare și în particular, la o posibilă legătură între dans și arhitectură, prin grația și sensibilitatea cu care arhitecții au modelat și au implementat propriile concepte în contextul urban expunându-le publicului, asemeni unei opere coregrafice.

            În plină eră digitală, concepte ca fațada-media, design-ul kinetic, design-ul senzorial, inteligențele artificale, singularitatea, realitatea virtuală și holospațiul se vor putea îmbina în forme originale, în incercarea de a crea o apropiere nouă între arhitectură și public, de a recrea cadre și spații pe care se proiectează dinamica și dramatismul urban, de a imita în mod digital mișcarea și comportamentul uman.

           

Epilog

 

            Pentru a descoperi ce stă în spatele arhitecturii ai sta de vorbă, cel mai probabil, cu un arhitect sau cu un critic de arhitectură. Însă, pe de altă parte, pentru a vedea unde începe și unde se termină schema și conceptul unui dans, cel mai în măsură să îți răspundă este maestrul coregraf, cel care structurează și pregătește atent jocul scenic, compoziția și cel care este motivatorul din umbră al dansatorului... Funcțiunea dansului poate fi deseori una simbolică, de agrement, sau chiar spirituală, iar dansul aduce în prim plan mesaje, emoții sufletești, exprimate maiestuos de artiști. Arhitectura și coregrafia pot conlucra armonios, iar cea din urmă va putea găsi mereu suport în cea dintâi. Dealtfel, primul și cel mai elocvent raport existent între dans și arhitectură ar fi arhitectura ca o casă a dansului, în speță, construcții specializate proiectate în scopul studiului, practicării și prezentării publicului a compozițiilor coregrafice. Dacă am extinde această accepțiune puțin mai mult, am ajunge la arhitectura decorului, care este într-o strânsă legatură cu munca regizorală și scenografică...

            Arhitectura, personificată, ca un spirit întreprinzător al societății, prin toate mijloacele sale intrinseci (și nu numai ea) a căutat să pună bazele unui program complet care să răspundă necesităților artei dansului și prezentării sale corespunzătoare publicului. Au fost normate, măsurate și puse în practică elemente de spațialitate, funcționalitate, acustică și a fost acordat un interes special studierii, creerii și prezentării operelor coregrafice în construcții și spații special amenajate. Au fost detaliate cele mai mici amănunte în ce privește partiul și schema funcțională, capacitatea și posibilitatea de ocupare și evacuare în situații speciale a școlilor de dans și a sălilor de spectacol coregrafic. La nivel compozițional, prin munca arhitectului și a colaboratorilor săi, au fost create adevărate capodopere în materie... și sunt multe exemple excepționale. Dar nu acesta ar fi scopul acestui demers...

            Un alt aspect, la fel de interesant și necesar a fi urmărit îndeaproape, este cazul în care dansul devine suport al expresiei arhitecturale sau dansul poate fi un limbaj / mijloc de expresie pentru arhitect. Pe măsură ce o bună parte din preocupările societății au fost pentru a găsi o casă pentru dans, elementul dinamic și cel dramatic - specifice dansului - au pătruns în procesul de creație al arhitecturii. Într-o abordare pur subiectivă, a fost interesant să vedem cum ar fi fost posibil acest lucru... Cum dansul, în sine, a ajuns să insuflețească, sau chiar să personifice arhitectura; cum dansul poate fi, la rândul său, o casă sau un înveliș spiritual sau, simplu, o modalitate de exprimare pentru arhitectură.    

            În urma scurtei incursiuni prin diversele ere ale istoriei arhitecturii, am putut observa, dincolo de maniera ușor speculativă, că poate există o legătură profundă între actul creativ al arhitectului și cel al coregrafului, că munca lor asiduă se apropie, pe alocuri, că utilizează metode creative și critice similare, că dansul și arhitectura se pot însufleți reciproc, sau că oricare dintre ele poate constitui un suport ideatic sau spiritual pentru cealaltă. Cu toate acestea, rămâne de văzut, odată cu evoluția tehnologică și dezvoltarea inteligenței artificiale, în ce direcție se va îndrepta societatea și cum îsi vor da mâna, în viitor, aceste două arte și științe care s-au intersectat de atătea ori pe parcursul istoriei...

 

arh. Mihai V. Popa

 

 

 

 

 

 

Bibliografie

 

1. An investigation of structural engineer collaboration / A.W.Charleson & S. Pirie / 2009

 

2. Structure as acrhitecture: a sourcebook for architects and structural engineers / Andrew Charleson / ediția a II-a - 2015

 

3. A Primer on Postmodernism / S.G.Grenz  / 1996

 

4. African Fractals: Modern Computing and Indigenous Design din 1999 - Ron Eglash

 

5. Frank Loyd Wright / Bruce Brooks / Taschen 2007

 

6. John Lautner / Alan Hess / 2003 - Thames & Hudson

 

7. The Genius in the design: Bernini, Borromini, and the Rivalry That Transformed Rome / J. Morrissey /

HarperCollins - 2005

 

8. Dancing Building / F.O.Gehry & Vlado Milunic / Prototype Editions 2003

 

9. dynamicarchitecture.net

 

               [1]Absolvent al Universității Tehnice din Cluj-Napoca, Facultatea de Arhitectură și Urbanism, Mihai V. Popa lucrează în prezent ca arhitect și urbanist în propriul birou din Sibiu, având în paralel colaborări și cu specialiști din domeniu. Interesul arhitectului pentru chestiunile teoretice și filozofice a existat încă din perioada facultății, unde acesta a deprins un spirit critic și analitic în legătură cu conceptele și curentele artistice ale lumii. În lucrarea sa de licență din 2010, cu titlul 'Povestea unui Landmark', autorul dezvoltă un întreg eșafodaj teoretic în jurul chestiunii reperelor și lizibilității orașelor, prin aspecte pe care le tratează sincron-diacron și din punct de vedere cultural, socio-economic sau simbolic. Prezentul demers este unul similar. Anume - acela de a studia ce legături conceptuale sau compoziționale ar putea exista între arhitectură și celelalte arte, în particular arta coregrafică, - într-o  abordare pur personală și speculativă, așa cum susține însuși autorul.

 

1 An investigation of structural engineer collaboration / A.W.Charleson & S. Pirie / 2009 - este un demers de a clarifica relația dintre arhitect și inginer printr-o sondare care se apropie de tipul celor sociologice

 

[2] Structure as acrhitecture: a sourcebook for architects and structural engineers / Andrew Charleson / ediția a II-a - 2015 - sondează legătura dintre arhitectură și ingineria structurală și prezinta o serie de exemple de arhitectură care au rezultat dintr-o abordare structuralistă a arhitecturii și o conlucrare eficientă între cele două domenii

1 A Primer on Postmodernism / S.G.Grenz  / 1996 - tratează la pag. 84-88 dualismul obiect-subiect și la pag. 161-174 analizează postmodernismul din punct de vedere spiritual / creștin

1 Ron Eglash de la Universitatea Michigan tratează în binecunoscuta carte African Fractals: Modern Computing and Indigenous Design din 1999  modul în care cultura africană și-a pus bazele pe o matematică și o geometrie sacră de tip fractalic

 

2 Frank Loyd Wright / Bruce Brooks / Taschen 2007 - dincolo de biografie, cartea prezintă trăsăturile dominante și filozofia din spatele arhitecturii sale, exemplificându-le prin planimetrii și alte desene remarcabile, puse la dispoziție de Fundația Frank Lloyd Wright

1 John Lautner / Alan Hess / 2003 - Thames & Hudson - se concentrează în special pe casele de locuit proiectate de Lautner pe coasta de vest a Americii, case care au atins o notorietate ieșită din comun

1 în The Genius in the design: Bernini, Borromini, and the Rivalry That Transformed Rome / J. Morrissey / HarperCollins - 2005, atenția se concentrează, dincolo de aspecte tehnice și estetice, și pe rivalitatea (demnă de film) dintre cei doi mari exponenți ai arhitecturii baroce italiene

1 Dancing Building / F.O.Gehry & Vlado Milunic / Prototype Editions 2003 - este, practic, partea scrisă și filozofică a capodoperei arhitecturale din Praga

1 dynamicarchitecture.net este site-ul oficial al mișcării denumite Dynamic Movement - un grup care manifestă pentru promovarea arhitecturii kinetice