Arhitectură și dans – despre ritm și dinamică cerească

​

de  

​

​

Codina Dusoiu*

​

Motto

Orice emoție ar pleca din noi lărgește un spațiu ce se năpustește asupra noastră și îl încorporează.

Stéphane  Mallarmé

Un observator superficial ar putea considera arhitectura ca fiind în exclusivitate o artă a staticului, a legii de loc și de pământ. Nimic mai fals! Este nevoie de privire ageră și de trăire adâncă pentru a înțelege că arhitectura nu este conținut (cutie), ci însăși viața care se îngrijește în spațiul predefinit. Nu îl urmez pe Goethe în observația că „arhitectura este muzică înghețată” sau „încremenită”, pentru că viața în sine nu poate „îngheța” sau „încremeni”. Împreună cu marii istorici ai arhitecturii (Manfredo Tafuri, Leonardo Benevolo, Bruno Zevi, Sir Banister Fletcher, John Ruskin, GMCantacuzino) prefer să consider că arhitectura beneficiază de dinamică proprie unui fenomen, devenind însuși spectacolul grandios al vieții umane, trecând prin toate epocile și formele sale. Vorbim de dinamică atât în sensul adaptării funcționale constante a spațiului la necesități de moment ale familiilor și comunității, cu intervenții la o scară mai mică sau mai mare (cea ce se numește astăzi în mod sec „conversie funcțională”), cât și în sensul evoluției. şi adaptării gândirii arhitecturale la modelele constructive, spaţiale şi estetice ale epocilor. Arhitectura nu este, în fond, cutia conține, care nu ar avea sens în absența observatorului, după cum spațiul nu există practic în absența luminii, ci este însuși fenomenul vieții pe care spațiul îl generează (și care nu ar exista în absența acestuia).

La celălalt pol, dansul- dinamică pură prin însăși definiția sa – este, în fond, generator de spațiu. Oricine a privit cu atenție tramă ortogonală și diagonale unei scene pregătite pentru un spectacol de balet nu a putut să nu se gândească, printr-o paralelă mentală aproape instantanee, la planul unei clădiri. Axele spectacolului de dans, în plan și spațiu și trasarea fundațiilor din care se va naște conținutul de viață – câtă asemănare, în fond! Spațiul „încremenit” nu are sens, într-o lume în îngrijirea la o clipă la alta celulele noastre se modifică, sângele nostru circulă, interfața pielii noastre schimbă un strat cu altul. Din această perspectivă, spațiul dansului este cel adevărat, cel care aduce ochilor noștri relativitatea clipei. „Dar piramidele?” veţi spune. „Nu sunt ele nemuritoare?”. Quamdiu stat Colisæus, stat et Roma; quando cadet colisæus, cadet et Roma; quando cadet Roma, cadet et mundus¹  este una dintre celebrele fraze cu ajutorul cărora mulți dintre noi au învățat latină în liceu. Și totuși, acest Colosseum, simbol al perenității, mai este el oare aceleași aceleași vremuri în care fusese ridicat spre a încarna gloria Imperiului Roman? Construit pentru a impresiona și a domina, cadru al bătăliilor navale, întrecerilor sportive și al luptelor de gladiatori în care un simplu deget ridicat sau coborât poate aduce viața sau moartea, martor, poate, al cumplitelor persecuții îndurate de primii creștini², recuperat apoi, în spiritul acelei restituiri fantastice pe care numai Divinitatea o poate asigura, chiar ca spațiu de cult creștin³, apoi nesecată și confortabilă carieră de piatră pentru șantierele Renașterii, pentru care papii spoliau fără rezerve un patrimoniu pe care ei înșiși îl protejaseră prin bulă papală, în zilele. noastre cadru al unor nesfârșite vizite turistice în grupuri, cu selfie-uri cu arena pe fundal și fotografii împreună cu soldații romani cu săbii și coifuri de plastic, revenit pe perioade și fără precedent de lockdown din timpul crizei Covid-19 la statutul de ilustrare. solitără ruină, Colosseum-ul sa schimbat o dată cu timpurile la o scară milenară dar, totuşi, dinamică.

Arhitectura și dansul se întâlnesc fără îndoială pe coordonatele definitorii ale ritmului, axialității  şi compoziţiei, dar şi pe cele ale limbajului de transmitere a mesajului artistic, fie acesta individual, familial sau comunitar. Dacă împărtășim părerea lui Aristotel că „ritmul provine din funcțiile fiziologice ale omului”, înțelegem nu doar conexiunea intrinsecă a dansului cu viața, dar și faptul că respirăm și nu mișcăm împreună cu spațiul pe care îl experimentăm. Dacă încă de la apariția sa dansul a ilustrat acțiunile primordiale ale ființei umane, fiind pură încarnare a energiei (dragoste, luptă, vindecare), arhitectura a fost cadrul pentru care această energie la plăsmuit, lăsându-l moștenire generațiilor viitoare, întru nemurire. Între clipa ţâşnitoare din în şi aspiraţia către veşnicie a zidirii să plămădit, de fapt,  istoria devenirii umane.

*

Notă

¹ Venerabilul Beda, sec. VIII

² se spune că acestea au avut loc, de fapt,  în Circus Maximus, aflat la o oarecare distanţă

³în mod tradițional, și în zilele noastre papa mai ține slujba din Vinerea Mare în Colosseum

* Codina Duşoiu este conferenţiar universitar doctor arhitect în cadrul Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti, pe care a absolvit-o în anul 2000. În 2009 a prezentat tot în cadrul UAUIM, în comisie internaţională, teza de doctorat cu tema. : „Dinamica funcţiunii în spaţiul de cult creştin. Influenţa funcţiunii”. Are deasemenea studii universitare și postuniversitare la Universidad Politecnica de Cataluña, Barcelona, Spania și Istituto Universitario di Architettura di Venezia. De-a lungul carierei a unei companii premii și nominalizări pe național și internațional, individual și în echipă. A publicat cărți și articole în domeniul arhitecturii, reabilitării patrimoniului, arhitecturii vernaculare și sustenabile. A fost visiting professor în cadrul mai multor universități de prestigiu din lume - în Spania, Italia, Liechtenstein, Grecia, Argentina. În sfera sa de preocupări mai intra artele plastice, literatura, scenografia.