Miriam

Sunt convins că nu hazardul a fost acela care a făcut în așa fel încât prima imagine pe care o am în amintire despre Miriam Răducanu să fie un gest dintr-un dans pe care îl numise: Gând. Un gest care ma cutremurat literalmente atât prin aparența lui simplă cât și prin extraordinara sa forță.
 

Cred că numai Gelsomina din La strada lui Fellini mi-a procurat o senzație comparabilă și o emoție asemănătoare. Cu diferența că gestul din "gândul" lui Miriam (sau poate gândul din gest!) mă "bântuie" până în ziua de azi.

Îşi ducea mâna lent, ca şi cum s-ar fi împotrivit unui curent gravitaţional numai de ea ştiut, înspre arcada sprâncenei până ce căuşul cu palma în jos, se contopea cu aceasta, devenind un arc de boltă deasupra unui ochi deschis înspre "dincolo" , un ochi de cucuvea ancestrală, o privire cu intensitatea inumană și inteligența translucidă a unei Athene din Olimp condamnată la o veșnică tinerețe.

Acea mișcare (hai să nu-i spun gest, pentru că nu-i doar atât!) este infinit mai mult decât o simplă acțiune a mușchilor. E un dans în sine. O filozofie. Esenţa unei gândiri de mişcare. De o fineţe poetică, dureros de imposibil de descris prin vorbe.

După aceea, pentru mine, toate dansurile lui Miriam s-au articulat în jurul acestui moment, pornind din el și, rând pe rând, revenind de fiecare dată la aceea unică mișcare-concept. Un fel de Alfa și Omega contopite în Aleph-ul poetico-filozofic al lui Borges.

Așa cum unii împart istoria înainte și după anul zero, pentru dansul meu, clipa zero a fost atunci, în acel prim contact (eu în sală, Miriam Răducanu pe scenă, prinsă în boldul reflectorului) cu o artistă ieșită total din comun.

Ca orice creator care are, cum spun francezii, mai multe corzi la arcul său, Miriam nu poate fi etichetată sau pusă în vreun cuvânt. Și în niciun caz "rezumată" în cuvinte. Dansatoare, coregrafă, maestră-pedagog, gânditoare...
 

Dansatoarea. Da! o fluiditate și o precizie, ambele stabilite printr-o cizelare necontenită, așa cum probabil proceda Brâncuși pentru a transforma penele păsării sale măiestre în pur zbor. Până în ziua de azi, Miriam își "trece" zilnic dansurile, la ea acasă în câțiva, foarte puțin, metri pătrați din care orice mobilă și dată fără milă la o parte, nu numai pentru a-și repeta coregrafiile, ci ca să facă. să și evolueze în execuția lor (nicio autoritate culturală, nu sa sinchisit vreodată să-i ofere nici măcar un colț de sală de dans!). Acum, recent mi-a spus: "Să știi că am mai progresat, băiatule"... Mi-au dat lacrimile, dar le-am transformat, ca de obicei, în banc și am pupat-o...

Coregrafa. As zice mai degraba compozitoarea de dansuri. Când lucram la Nocturne, Miriam îmi spunea că nu există loc de repetiție mai bun decât tramvaiul. La ochii mei larg deschiși de mirare, a surâs, așa cum numai dânsa știe să facă, și mi-a explicat că în timpul orelor petrecute în tramvai, în loc de a le irosi, își compune și repetă dansurile în minte. Poate că în tramvai so fi născut și acel Gând, dansul despre care tocmai am pomenit. Nu din întâmplare se și numea așa... Gând care a făcut fericiți pe toți spectatorii care se îmbulzează la recitalurile ei, semi-ascunse, neanunțate de niciun afiș oficial, și totuși cu săli arhipline...
 

Nu știu cine face pe cine: Miriam dansurile, sau acestea pe Miriam... Oricum, ore de improvizație fizică dublată de ore întregi de întors în minte, pe toate fețele, a unei mișcări, sau mai bine zis: a unei idei de mișcare. ... Dansurile lui Miriam se plămădesc din coca gândului. Pentru ca apoi să treacă prin sită nemiloasă a trupului. Ca să revină la „răzătoarea” și mai nemiloasă a gândului. Şi tot aşa. Dalta lui Rodin...

Maestră și pedagog. Sau invers. Nimic la Miriam nu e ca la alţii. Sau e ca la acei "alti" foarte putin pe lumea asta. Miriam are o pedagogie care se înrudește cu cea din filmul Cercul poeților dispăruți. Numai că, în analogie cu personajul lui Robin Williams din acea ficțiune, în realitate, la Miriam personalitatea altruistă a profesorului este dublată de cea, nemilos-elitista, a poetului. Nemiloasă și elitista Miriam este în primul rând față de sine. De aceea își concentrează toate eforturile numai pe acel elev în care îl dibuie pe artist. Făcând apoi tot posibilul ca să cultive talentul pe care să știe, ca nimeni altul, să-l descopere. Din cărbune nu o interesează să facă foc ci să scoată un diamant.

Cu cei "happy few" pe care cu parcimonie, precum maeștrii caligrafiei japoneze, ia acceptat în preajma sa, lucrează la fel cum o face cu ea însăși. Cu finețe dar și cu asiduitate de alchimist. Printr-o serie de improvizații canalizate, de cizelări consecutive a mișcărilor "scormonite" din subconștient, răspunzând la sarcinile foarte precise, pe care se îngrijesc de strictețe și le impune, transformă cu răbdarea unei stalactite, nimicul gol în plinătatea unor momente de dans. De artă. Care adăugate unul cu celălalt, transformă elevul în artist.